Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Literatura, după...

        Bogdan Ghiu

 

Istoria s-a terminat, trăiască sfârşitul istoriei, la sfârşit trăiască istoria, numai istoria trăieşte, ura!

Nu numai din comunism (triumf al literaturii, ficţiunea la scara 1/1) am ieşit (cândva, demult, am şi uitat, nici nu mai visăm), ci dintr-o epocă mult mai vastă, insesizabilă.

Poem este/se dovedeşte a fi (nu roman: am fi vrut noi – la prezent!) Istoria Literaturii când şi istoria, şi literatura s-au sfârşit, sfârşesc una în braţele celeilalte, hohotind fiecare în gura celeilalte: „te urăsc!”.

Poem „Verdictul” şi „Poarta Legii”, şi „Construcţia Zidului chinezesc”: oricine poate intra, poarta este deschisă, nici nu există propriu-zis poartă căci Zidul nu se construieşte continuu, la rând, ci strategic, subtil, la întâmplare, din când în când, pe sărite, ruină divină (efecte de transcendenţă), dar la nevoie (la/ca sfârşit) te duci şi te-arunci fără să-ntrebi de ce de pe pod, în jos, căci în materie de literatură şi de istorie nu ştii când intri, când ieşi şi pe unde (Poarta Legii nici măcar nu există, trebuie s-o inventezi – peste tot, să construieşte neîncetat Poarta pe care Legea să intre în lume pentru ca şi noi să putem visa să intrăm în Lege), nu ştii dacă mai eşti înăuntru sau ai rămas deja pe dinafară, asculţi şi atât: ştii tu ce NU ai făcut, nu unde ai greşit, ci unde nici măcar n-ai îndrăznit, de teamă să nu greşeşti.

Istoria şi literatura sunt (au fost) una: istorie-literatură, mare poem discursiv, gesticulatoriu, din care azi tocmai rămâne un epitaf, un poem foarte scurt, tot mai scurt (nu mai terminăm să tăiem din istorie, din literatură).

Istoria şi literatura au mers împreună, s-au luptat una cu alta, au visat împreună, s-au tras pe sfoară fiecare cu armele celeilalte şi împreună au şi sfârşit.

Ranchiună, ură veşnică o să-i port profesorului nostru N. Manolescu că ne-a învăţat că literatura e un bun rar, riguros, infinit, nu continuu. O muncă şi o forţă civilă.

Pentru că nu ne-a spus că urmează să ne închidă de vii într-o Istorie, într-un seif, într-un self-monument, într-un mausoleu.

Mă gândesc tot mai des la aceia dintre noi care, mai iuţi de picior, de simţire, de minte, au presimţit, probabil, ce avea să se întâmple şi s-au fofilat, au scăpat, şi-au luat, mortal, zborul înainte ca în jurul nostru, din noi, să crească cuşca asta de aur.

Am rămas să facem basorelief, să întruchipăm etern, nemişcat, viaţa, bătaia de inimă în zid.

Ah, nu-mi doream să ajung pe Columna Traiană a niciunui început/sfârşit de istorie, învingător sau învins (nu contează) în nişte războaie anacronice, depăşite, în războaiele istorice/cu istoria/de-a istoria ale literaturii (visarea, ficţionarea, dublul, rezervaţia, poligonul istoriei)!

Istoria e literatură, literatura este istorie, Istoria Literaturii este genul ultim, suprem, mormântul de lux horror baroc din pustiu: brusc în câmp (din cetăţi cel mai bine se păstrează necropolele).

Am fi vrut noi să (mai fim) într-un roman, dar profesorul nostru ne-a turnat într-un poem scurt, tot mai clasic tăiat.

Am rămas eroi, să ne înfruntăm permanent, schimonosiţi, în nişte războaie care nu mai contează, profesorul nostru N. Manolescu este ultimul critic, ultimul poet.

Fie (măcar!) ca veşnic de-acum înainte, din când în când, când nimeni, după sfârşitul, după dezertarea istoriei, nu se mai aşteaptă, Istoria Literaturii (care este istoria) să-şi facă intempestiv apariţia, fantomă a statuii Comandorului dictând judecata, viaţa în basorelief, dând buzna, macabru, cu toată haita, cu toată istoria asta exemplară în care ne-am transformat, ca să vă sperie, să vă judece, să vă reamintească că numai literatura este istorie, strivindu-vă sub Istoria Literaturii ca să vă imprime, să rămâneţi şi voi prinşi în ea. Să vedeţi şi voi, în „post-istorie”, ce înseamnă literatura, istoria!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul