Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Conversaţii provocatoare

        Gelu Negrea

„În lume nu-s mai multe Românii,/ Ci una doar, şi-aceea ne e vatră!”, clama plin de retoric vertij patriotic refrenul cu variaţiuni al unei poezele nelipsite din repertoriul festiv al serbărilor şcolare antedecembriste.

Ba, bine că nu!, par a răspunde Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi, contemporanii noştri, la capătul unor „conversaţii berlineze” consumate efectiv, timp de cinci zile, în iunie 2005 şi adunate anul acesta cu concursul Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române într-un volum intitulat sugestiv România noastră. Sugestiv, dar cam ambiguu, ar ricana un spirit cârcotaş. Ce vrea să spună, în fond, delimitativul „noastră” din sintagma respectivă? Banalitatea că fiecare dintre noi are în dotare o Românie a lui – recte, o proiecţie subiectivă, o imagine personalizată şi diferit colorată afectiv şi conceptual a entităţii statale cu acest nume? Faptul, derivat rectiliniu din axioma precedentă, că Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi au şi ei – ca orice român, ca orice fiu al ţării sale, în aceste momente solemne... – o variantă proprie de Românie? Reputaţia intelectuală a cuplului constituit ad-hoc şi a fiecărui preopinent în parte ar garanta conturarea unei perspective interesante asupra subiectului. Sau poate că, vor să spună autorii, în carte este vorba despre România noastră, a celor care, în urmă cu mai mulţi sau mai puţini ani, am ales statutul de (e)migrant, dar n-am părăsit-o niciodată, urmărindu-i permanent traiectul şi evoluţia şi putând oferi asupră-i o depoziţie inedită, bazată pe posibilitatea de comparare cu realităţi cunoscute în ţările de adopţie (definitivă sau temporară) şi pe avantajul pe care îl presupune efectul de distanţare – spaţială şi umorală?!

Cred că răspunsul corect la întrebare este: câte ceva din fiecare, cu un accent suplimentar pe ultima. Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi conversează despre România la Berlin şi ca de la Berlin unde, se ştie bine, de la Caragiale citire, că au fost întotdeauna judecători... Unghiul privirii lor are deschiderea occidentală inerentă, iar punctul din care se face monitorizarea dispune de altitudinea conferită convorbitorilor de înţelegerea complexă a fenomenului şi mecanismelor globalizării. Rezultă, aşa cum se menţionează în Cuvântul înainte al volumului „o mărturie de istorie recentă în privinţa detaliilor unor evoluţii trecute care nu trebuie uitate, cel puţin fiindcă tranzienţa actualităţii imediate şi notaţiile «la cald» se cer integrate, prin depăşirea regimului lor specific de istoricitate, în fenomenologia devenirii noastre pe termen mediu şi lung”. Ni se sugerează, aşadar, cu precauţie să eludăm evenimentele şi detaliile cu care cei doi îşi argumentează susţinerile – în chip firesc perisabile, dat fiind timpul scurs de la momentul formulării lor (circa patru ani şi jumătate) – şi să anvizajăm problematica majoră abordată a la long. Ceea ce vom şi face, consemnând succint câteva dintre chestiunile de substanţă atinse în paginile cărţii – cu deosebire, cele în care opiniile autorilor diferă de acelea vehiculate prin establishmentul cultural autohton. Iar diferenţa esenţială rezidă în abandonarea provincialismului ideatic şi idolatriei faţă de modelele apusene care face încă ravagii pe Dâmboviţa: spiritul critic al lui Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi funcţionează nu numai vizavi de Estul prăbuşit în degringolada tranziţiei, ci şi de societatea capitalist-liberală de dincolo sau de dincoace de Pacific.

S-o luăm, prin urmare, în (dez)ordinea propusă de sumarul volumului.

Referindu-se, de pildă, la romanele „obsedantului deceniu” (Marin Preda, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura), considerate cvasiunanim drept un uriaş pas înainte în raport cu literatura proletcultistă din primii ani ai comunismului românesc, Sorin Antohi afirmă sec şi, de ce să nu recunoaştem, şocant: „...Portretul în principiu critic (revizionist chiar) pe care noile romane îl făceau anilor ’50 era mai sărac, mai mincinos şi mai pervers decât «fresca» realist socialistă. (...) Din punct de vedere sociografic, romanul «obsedantului deceniu» era net inferior romanului produs în anii ’50 de propaganda de partid. În proza stalinistă, dacă ştii să citeşti dincolo de convenţiile realismului socialist (teatrul epocii e încă şi mai simptomatic!), societatea e mai veridic, mai exact şi mai amănunţit reprezentată”. Subscriu!

Remarcând că nu avem încă o bună istorie a exilului românesc, la noi scriindu-se mai cu seamă „despre cei care au scris ei înşişi: personalităţi politice, cultural-mediatice, artiştii, scriitorii”, fiind ignoraţi sistematic foarte numeroşii ingineri, avocaţi, doctori, oameni de ştiinţă sau oameni de afaceri, autorii abordează problema spinoasă a modului cum au fost aşteptaţi şi reasimilaţi în România cei care au încercat să se întoarcă după ’90, conchizând, iarăşi surprinzător, prin vocea lui Virgil Nemoianu, că „tocmai postcomuniştii au fost cei care au primit cu mai mult interes o seamă întreagă de români din străinătate”, iar nu „anticomuniştii”, „societatea civilă” etc. De recunoscut şi de reflectat! O nu tocmai blândă explicaţie a acestui fenomen şi a altora conexe găsim câteva pagini mai încolo: „S-au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu etc.” Hopaaa... Mai doriţi? Poftim: „Petre Ţuţea (...) era un personaj fără operă, nu o figură cristalizată ce putea să funcţioneze ca model. Era o apariţie oarecum excentrică, nu putea să fie ridicat la statut de figură centrală, aşa cum s-a încercat vreme de câţiva ani”.

Sau iată ceva ce acelaşi Nemoianu califică drept „o gafă culturală colosală”: „S-a sărit peste, a fost cumva eludată tocmai ceea ce eu numeam generaţia de aur sau placa turnantă, adică acel moment al unui posibil umanism românesc, caracterizat prin Şora, Paleologu, Cercul literar, Steinhardt, Adrian Marino, Dinu Pllat, Zub, alţi câţiva. Este o şansă care a fost pierdută complet, pentru că prea mulţi oameni se întorceau cu faţa spre ’27 (...) ca model ultim ultim al culturii române – model de excelenţă şi integrare universală, dar şi model de afirmare până la paroxism a valorilor locale...”. Nu este singura pierdere provocată de nostalgia, dusă până la graniţa mitizării iresponsabile, după perioada interbelică văzută şi acum de unii ca un fel de feeric panelenism românesc. Tot aici poate intra, chiar dacă pe o cale mai ocolită, autotohnismul mălăieţ şi contraproductiv care „încearcă să estompeze 50 de ani de evoluţie istorică şi lecţiile sale”, dar şi impulsul contrar, caracterizat prin „încercarea de a importa cu totul democraţia occidentală, ajunsă la senectute postistorică: democraţia postmodernă «multicultural dezvoltată» (cum a numit-o Vintilă Mihăilescu)”. Ambele tendinţe sunt puse sub semnul comun al „refuzului istoriei”.

Uneori, dialogul capătă valenţe premo­nitorii: „În momentul de faţă, Statele Unite şi unele state europene încă mai profită de vechile «asimetrii» (prosperitatea occidentală edificată (şi) pe spolierea fostelor colonii, actuala Lume a Treia – n.m.) prin sistemul corporaţiilor multinaţionale, dar la nivelul oamenilor simpli din fosta metropolă, care îşi pierd slujbele (...), criza a început. Va veni o vreme, poate nu foarte îndepărtată, când crize mai serioase se vor naşte...”. Datat, 2005; nu mai erau decât trei ani până în 2008...

România noastră este o carte incitantă şi provocatoare; chiar dacă unul dintre autorii ei, Sorin Antohi, are în creştet proeminente bube securist-colaboraţioniste şi de morală academică,  ea ar fi meritat, cred, mult mai mult decât recepţia politicoasă ce i s-a re­zervat în mod nedrept şi nemotivat. Sau, poate, doar nedrept?!

 

Democraţie, dragostea mea...

 

 

Lui Winston Churchill îi aparţine, parcă, butada: democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când. Amuzant, of course; şi întru totul adevărat, însă? Am unele rezerve, mai cu seamă vizavi de acel neglijent „din când în când” pe care pârdalnica de istorie îl cam infirmă, ruşinos insensibilă la farmecul ludic al domnului Churchill. Riguros vorbind, demo­craţia, în toate formulele pe care le-a cunoscut, de la Pericle, revoluţia franceză şi până la Barak Obama, acoperă, ca timp, vreo cinci sute de ani – hai, şase... – din totalul de minim două mii cinci sute câţi numără evoluţia societăţii umane organizate. În Europa, fiindcă adiţionând şi epocile traversate de China antică sau de Sumer, Egipt, Meso­potamia şi altele asemenea, vârsta umanităţii bate binişor către 5-8.000 de ani. Nu este atunci cam riscantă afirmaţia că „celelalte forme de guvernare” au fost încercate doar „din când în când”? Cu părere de rău pentru reputaţia de aforist a lui W. Churchill şi cu toată deferenţa cuvenită unui, nu-i aşa, merituos laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1953), mă văd silit să constat că în privinţa lui „din când în când” lucrurile stau oarecum viceversa. Respectiv, sporadic a fost încercată pe scena istoriei democraţia. De ce oare?

Nu mă hazardez în posibile explicaţii – nu-mi arog expertiza necesară în materie, plus că alta este finalitatea acestor rânduri. Semnalez numai un fapt verificabil şi evident, atât. Şi tot la capitolul fapte adaug că Iisus Christos a fost trimis pe cruce în urma unui referendum desfăşurat în conformitate cu regulile celei mai stricte democraţii elective cu putinţă, iar Adolf Hitler a ajuns la putere în urma exerciţiului unor alegeri aşijderea profund democratice în înţelesul modern şi contemporan al conceptului.

Cele de mai sus nu sunt nici pe departe începutul unui manifest antidemocratic, cu toate că, de ce să nu recunosc, uneori, anume impulsuri în direcţia asta nu-mi sunt deloc străine. În primul rând, pentru că oricât aş fi de convins de egalitatea funciară a oamenilor în faţa lui Dumnezeu şi a Constituţiei, împrejurarea că votul unui geniu – Einstein, de exemplu – este, în absolut, egal cu acela al unui semi-analfabet îmi dă frisoane elitiste. Ceva nu e în regulă aici!... În al doilea rând, mă enervează stupida unanimitate care animă obedienta lume românească prăvălită pe spate în faţa virtuţilor imparabile ale democraţiei. Cred că avem cel mai mare număr de democraţi pe cap de locuitor dintre toate naţiunile lumii. Nimeni nu mişcă-n front, spiritul critic nu funcţionează neam, am încremenit într-un proiect de împrumut şi totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile: uraa! Pe la alţii, care au şi tradiţie, şi continuitate într-ale democraţiei, necochetând cu ea din 50 în 50 de ani, ca noi, lucrurile astea se discută, se dezbat, alimentează controverse care, la rândul lor, nasc idei, promovează soluţii şi generează reforme. În fine...

Ceea ce îmi pare a fi punctul nevralgic al democraţiei, alături de cutuma votului egal şi în strânsă legătură cu ea, este caracterul direct al actului elecţiunii în hotarele a ceea ce se cheamă democraţie participativă sau, şi mai şi, pură. Eu i-aş zice mai degrabă primitivă şi vetustă. Ideea că problemele importante ale comunităţii se decid prin însumarea voinţelor unei majorităţi numerice îmi provoacă fiori reci: cu cât comunitatea este mai mare, cu atât sporesc, probabilistic, şansele adoptării unor decizii proaste sau chiar ca­tastrofale. Această procedură simplistă şi periculoasă a stat la temelia uciderii lui Christos şi la originea celui mai sângeros cataclism militar din istorie. Şi nici în zilele noastre n-a dat vreodată rezultate mai bune. Dacă Emil Cons­tantinescu asculta glasul poporului irigat de sentimente fraterne la adresa Iugoslaviei vecine şi prietene şi nu auto­riza escalele avioanelor americane pe aeroporturile noastre, România s-ar fi zgâit şi astăzi de pe margine la ulucile care ne despărţeau de NATO şi UE.

Demos-ul, masele de cetăţeni, poporul – termeni demni de toată stima, la modul general – nu reprezintă cea mai bună sursă de hotărâri fundamentale, mai cu seamă când în joc sunt probleme cu reverberaţii pe termen lung. Oamenii simpli, oamenii obişnuiţi îşi circumscriu orizontul de aşteptare satisfacerii nevoilor imediate. Nu e nimic rău în asta, dar este insuficient şi contraproductiv strategic fiindcă obturează cu succes viitorul. Capacitatea mulţimii de a identifica obiective şi soluţii la chestiuni majore, de a-şi desluşi chiar propriile interese de perspectivă şi a le asuma la modul conştient şi responsabil este limitată drastic. Şi nu doar când e vorba de oameni cu instrucţie sumară sau cu preocupări mediocre. Am fost siderat să constat că scriitorii – o categorie socio-profesională de la care tot omul are, orişicât, anume pretenţii: sunt doar nişte intelectuali, ce naiba?! – au, în calitate de electori, un comportament lamentabil, sunt incapabili să vadă mai departe de vârful nasului, se pierd în detalii nesemnificative şi nu pot depăşi crispări pasagere, generate de narcisisme de doi lei. În alegerile organizaţiilor de breaslă (asociaţii, filiale...) unde votul a fost direct, ca-n orice democraţie participativă, care va să zică, opţiunile sfidau orice logică, lipsa criteriilor era strigătoare la cer, în atare condiţii rezultatele conturându-se la concurenţă cu situaţia în care s-ar fi recurs la dat cu banul ori la extragerea aleatorie a unor nume dintr-o căciulă de oiţă bârsană, deloc năzdrăvană.

Ce-i de făcut?, ca să reiau titlul unei cărţi uitate dimpreună cu autorul ei. Ceva relativ simplu: la cât mai multe niveluri, democraţia participativă să lase loc variantei sale ce câştigă progresiv teren, democraţia reprezentativă. Transferarea atribuţiilor de reprezen­tare a intereselor de către cei mulţi către un număr de delegaţi mai restrâns, dar cu o mai bună calificare ar fi benefică pentru toată lumea. Preşedinţii americani, de exemplu, sunt desemnaţi nu prin votul cetăţenilor, ci al aşa numiţilor mari electori.Tendinţa delegării de competenţe politice persoanelor înzestrate cu abilităţi veritabile (spirit analitic, discernământ, viziune de ansamblu, capacitate prospectivă, fermitate a ideilor, îndrăzneală etc.) este din ce în ce mai vizibilă şi pe alte meridiane. În context, poate n-ar fi lipsit de interes ca legiuitorii noştri să regândească avantajele şi dezavantajele votului censitar, în funcţiune în România instaurării şi consolidării reţelei instituţionale de tip democratic, constituţionalismului şi modernităţii în plan politic, social, economic, administrativ ş.a.m.d.  Piaţa publică, agora, poiana fierăriei lui Iocan, sună frumos ca literatură, dar sunetul e din alt veac. Dar ce spun eu veac? Metaforic vorbind, din alt mileniu...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul