Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Modificarea realităţii

        Sorin Lavric

Am simţit nu o dată că starea mea sufletească modifică realitatea şi că, dacă nu m-aş fi aflat īntr-un anumit loc, realitatea acelui loc ar fi fost alta. Mai īntīi, simpla mea prezenţă dădea īmprejurării o īnfăţişare pe care nu ar fi avut-o īn lipsa mea, īn al doilea rīnd, starea mea de spirit sporea efectul prezenţei fizice: parcă ieşea īn afara mea, se lipea de evenimente şi le schimba cursul.

Cum să uit cum, certīndu-mă pe stradă cu o fată, ajunsesem amīndoi la o irascibilitate psihică atīt de mare, īncīt, la un moment dat, am simţit că, dacă nu se īntīmplă ceva, orice, numai să se īntīmple ceva, o să plesnim amīndoi de atīta tensiune. A fost īntocmai ca īn pragul unei furtuni cīnd, atmosfera fiind foarte īncărcată, simţi cum aerul apasă la propriu asupra lucrurilor din jur, modificīndu-le consistenţa şi deformīndu-le chipul.

Cearta avea loc pe o stradă din centrul vechi al Constanţei, īntr-o zonă unde maşinile nu aveau voie să circule şi unde te puteai plimba nestingherit, fără teama că vei fi călcat de vreuna. Īn plus, şi acesta e amănuntul decisiv, era aproape miezul nopţii şi,  īn afara de noi, nu mai erau pe caldarīm decīt cīinii vagabonzi. Şi atunci, pe strada aceea īngustă şi uşor īnclinată, cu noi mergīnd unul līngă altul şi fierbīnd sub presiunea unei furii ce atinsese punctul cuminant, pe strada aceea goală la miez de noapte, īn faţa noastră, la o intersecţie aflată cam la cincizeci de metri īnainte, am auzit un vuiet de motoare ambalante şi două maşini, venite din sensuri perpendiculare, s-au ciocnit bot īn bot şi au rămas nemişcate. Şoferii au sărit din maşină şi au īnceput să urle unul la altul, iar noi priveam consternaţi priveliştea şi, īn acelaşi timp, fără să ne-o mărturisim, trăiam o uşurare nemaipomenită, un fel de descărcare interioară ce ne provoca bucuria, şi asta fiindcă intuiam amīndoi că, prin necazul şoferilor, noi fusesem absolviţi de o tensiune pe care nu o mai suportam şi care, transmiţīndu-se īn afara noastră, provocase accidentul.

E un semn de indiscreţie imorală s-o recunosc, dar şi eu, şi ea ne bucuram copilăreşte de accidentul ce avusese loc īn faţa noastră şi, īn timp ce oamenii aceia urlau unul la altul blestemīndu-şi zilele, noi īi priveam cu recunoştinţă şi cu o mare linişte interioară, şi asta deoarece ştiam că, īn lipsa accidentului, s-ar fi putut ca un alt accident să aibă loc, unul īn care să nu mai fie implicate două maşini, ci sufletele noastre.

Fireşte, īn īntīmplarea aceasta e vorba de nişte variabile sufleteşti infinitezimale ce sunt cu neputinţă de sesizat din afară, dar eu atunci, pe strada aceea pustie la miez de noapte, am simţit fără putinţă de tăgadă că accidentul acela nu fusese provocat de neatenţia şoferilor, ci de un insuportabil cīmp psihic ce se adunase īn jurul nostru. Tensiunea aceea răbufnise şi găsise ca supapă două maşini. Dacă nu ar fi fost maşinile, ar fi fost altceva, ştiu sigur. S-ar fi rupt o creangă de copac sau s-ar fi crăpat zidul unei case, s-ar fi prăbuşit din zbor un pescăruş sau s-ar fi făcut ţăndări līngă noi o vitrină. Ceva s-ar fi īntīmplat, asta ştiu sigur.

Cum să povesteşti cuiva o asemenea īntīmplare fără să te acoperi de bănuiala că ori suferi de superstiţii primejdioase, ori ai īnclinaţii nesănătoase spre lumea spiritelor? Eu ştiu īnsă ce am trăit īn clipa aceea: certitudinea iraţională, venită de undeva din adīncul meu sau de dincolo de mine, că īncordarea mea īşi găsise un debuşeu salvator ce īmpiedicase doi oameni să se rupă unul de altul.

Şi toată cearta nu ar fi avut loc dacă nu ne-am fi īncăpăţīnat fiecare īn parte să credem că avem dreptate. Atunci mi-am dat seama că sursa faptelor unui om nu e conştiinţa lui, ci ceea ce se ascunde īn spatele ei. E o prejudecată să credem că, după cīt e de bună sau de rea conştiinţa noastră, pe atīt de morale sau imorale ne sīnt gesturile. Pe scurt, nu trăim după cum ne īndeamnă conştiinţa. Acesta e un poncif sec de īngīnat pe băncile şcolii. Īn realitate, conştiinţa nu face decīt să-mi justifice actele după ce le-am săvīrşit. Ea nu e instanţă morală, ci facultate de dezvinovăţire. E ca un cīine de pază īnsărcinat să-mi apere liniştea pshică şi să-mi justifice comportamentul īn ochii semenilor. Chiar şi astăzi sunt īncredinţat că eu am avut dreptate īn cearta de la Constanţa. Şi totuşi īmi pare atīt de rău că s-a īntīmplat.

Conştiinţa nu-mi precede faptele, ci le urmează, īntregul ei cīmp moral intrīnd īn joc atunci cīnd, omeneşte vorbind, nu se mai poate face nimic. Dacă nimeresc īntr-o īmprejurare neprevăzută, mă port după cum īmi dictează temperamentul şi, abia apoi, după ce episodul s-a consumat, īmi chem conştiinţa ca să-mi justifice atitudinea. Atunci pot ţese o formidabilă ţesătură de motivaţii spre a explica de ce comportamentul meu a fost de o moralitate imaculată. Prin etalarea acestui vast repertoriu de disculpări pot arăta oricui că am acţionat ireproşabil din punct de vedere moral, cīnd, de fapt, īn momentul īntīmplării, puţin īmi păsa mie dacă gestul īmi era moral sau nu, după cum puţin īmi păsa dacă voinţa mea era la cīrma jocului sau la cheremul lui. Retrospectiv, ne pricepem de minune să ne găsim circumstanţe atenuante. 

Morala? Conştiinţa nu lucrează cu exigenţe sau scrupule etice, ci cu stratageme de inocentizare şi cu trucuri de răscumpărare a greşelilor. Puterea ei se măsoară īn tertipuri şi subterfugii, iar nu īn reguli şi maxime morale. Cu cīt conştiinţa unui om este mai rafinată, cu atīt el dispune de un repertoriu mai nuanţat de justificări. Conştiinţa e avocatul din oficiu care pledează mereu pentru nevinovăţia clientului. E īnsoţitorul de complezenţă şi dama de companie, e complicele de a cărui fidelitate nu te īndoieşti şi judecătorul al cărui verdict te achită oricīnd. Īn plus, īntrucīt este un agent de escamotare a culpei, conştiinţa funcţionează ca un tampon de atenuare a remuşcărilor. Tocmai de aceea mustrările de conştiinţă nu sīnt o dovadă de superioritate a conştiinţei, ci, dimpotrivă, un semn că ceva s-a stricat īn capul tău. Ca să te frămīnţi etic e nevoie ca mecanismul de apărare a integrităţii psihice să se fi deteriorat. Īntocmai ca īn cazul meu. Avīnd mustrări de conştiinţă, sufăr de o vulnerabilitate psihică din cauza căreia pot fi foarte uşor manipulat prin culpabilizare. Concluzia? Oamenilor cu simţul vinei li s-a fisurat armătura justificativă. Ajung să se simtă vinovaţi din cauza unor fleacuri, caz īn care conştiinţa morală, īn loc să-şi apere clientul, se transformă īn duşmanul lui. Nu eu am fost de vină pentru acea ceartă, dar īmi pare atīt de rău.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul