Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Jocul de-a literatura

        Paul - Gabriel Sandu

Timequake (Cutremur de timp) este cel din urmă roman al lui Kurt Vonnegut, cântecul său de lebădă, romanul său de adio; şi cu toate acestea, scriitura lui are jovialitatea caustică şi agresivitatea pozitivă a unui T-Rex proaspăt eclozat. Temele şi motivele din sfere şi domenii diferite, personajele imaginare, amintirile şi evenimentele pe jumătate inventate se plimbă de-a lungul întregii opere ca şi când ar fi smotocite şi azvârlite la întâmplare dintr-o parte într-alta. Gestul alter-egoului autorului, Kilgore Trout, care îşi fixează proteza, la răstimpuri, împingând-o cu degetul mare spre cerul gurii, punctează – alături de alte imagini şi alcătuiri de cuvinte care revin la răstimpuri – textura complexă şi densă a operei, simulând structura dinamică a unei fugi.

Asemenea unui desen impresionist, romanul lui Vonnegut lasă impresia că este neterminat, că unele capitole abia dacă sunt pe jumătate schiţate, ideea centrală a cărţii, aceea a unui cutremur de timp – o perturbare a fluxului spaţio-temporal care „ne-a aruncat înapoi în 1991, a transformat zece ani din trecutul nostru în zece ani din viitorul nostru, ca să ne putem aduce aminte tot ce-am avut de zis şi făcut la momentul potrivit” (p. 37) –, fiind la rândul ei numai schiţată. Cititorul rămâne cu impresia că o imaginaţie fabuloasă, din care s-ar putea naşte universuri lovecraftiene, se mulţumeşte cu aluzii ironice, cu idei numai sugerate, ca şi când s-ar plictisi de ele înainte de a le duce la împlinire. Pentru Vonnegut, ideea unui cutremur de timp este doar un pretext pentru provocarea controlată a altor „cutremure de timp artificiale”, după cum numeşte el retrăirea unor amintiri sau a unor întâmplări trecute.

Autorul însuşi mărturiseşte degajat acest lucru, remarcând cu jovialitate: „În ziua de azi, când îmi vine câte o idee de povestire, o schiţez fără să intru în detalii, i-o atribui lui Kilgore Trout şi apoi o introduc în câte un roman” (p. 32). Cartea însăşi este ca un vast loc de întâlnire cu timpuri trecute ale existenţei autorului, când nu era decât un colaborator al diferitelor reviste literare, vânzând povestiri săptămânalelor The Saturday Evening Post şi Collier’s, cu oameni dragi, care au dispărut, sau cu oameni pe care şi-ar fi dorit să-i cunoască. Este un fel de „petrecere pe plajă” (p. 227) la care toată lumea e invitată, o petrecere de bun-rămas, de la care nu poate lipsi nimeni, la care se glumeşte şi se spun bancuri deocheate, dar care respectă totuşi principiile „artei compoziţiei literare”.

Dincolo de această dimensiune ludică a scriiturii, care poate fi percepută ca o formă de ironie la adresa propriei opere şi la adresa literaturii ca atare, romanul este o satiră aspră la adresa ultimului secol din istoria umanităţii. Vonnegut nu se sfieşte să ne aducă la cunoştinţă existenţa unor fiinţe extraordinar de inteligente, „buubuulingii”, care însă, o dată cu apariţia televiziunii, se metamorfozează în nişte făpturi pline de răutate şi insensibilitate, renunţând de bună voie la propria lor imaginaţie. Se vorbeşte, de asemenea, despre „celebrul psihanalist” Schadenfreude (nume care ar putea fi tradus prin „bucuria răului”), a cărui metodă experimentală de a scăpa pacienţii de propriul sine presupunea interzicearea folosirii pronumelui personal „eu”, ca şi despre cele trei surori cu nume de bombardier (B-36).

Satira şi ironia corozivă ating punctul de maximă intensitate în jocul de-a liberul arbitru pe care Vonnegut îl propune personajelor sale. Dacă în urma cutremurului de timp toţi erau obligaţi să retrăiască, fără să poată schimba nimic, tot ceea ce trăiseră deja timp de zece ani, sfârşitul cutremurului de timp proiectează toţi actorii obişnuiţi să funcţioneze până atunci pe „pilot automat” în orizontul unei libertăţi pe care nu ştiu să o controleze şi cu care nu ştiu ce să facă. Abia dacă se pot dezmetici. Disperarea (pseudo-) „existenţialistă”, la care a condus una dintre cele mai populare şi mai diluate filozofii ale secolului trecut, este surprinsă în scrierea lui Vonnegut cu acurateţea unui aparat de fotografiat ideal. Personajele suferă de libertate şi de liberul-arbitru ca de cea mai îngrozitoare boală:

„Trout s-a numărat, cu siguranţă, printre primii oameni din lume, nu doar de pe West 155th Street, situat undeva la mama dracu’, care şi-au dat seama că liberul-arbitru şi-a reluat acţiunea. Asta era o treabă foarte interesantă pentru el, tot aşa cum, în mod clar, era neinteresantă pentru mulţi alţii. Majoritatea semenilor săi, după repetarea nesfârşită a greşelilor, a nenorocirilor şi a victoriilor găunoase din ultimii zece ani, «nu mai dădeau», ca să folosim expresia lui Trout, «doi bani pe ceea ce se întâmpla sau pe ceea ce urma să se întâmple în clipa următoare». Acest sindrom avea să capete denumirea ştiinţifică de Apatie Post-Cutremur de timp, sau APC” (p. 120).

Niciodată nu a fost găsit un nume mai expresiv pentru abulia de care suferă întreaga societate (post-) modernă şi care „nu mai dă doi bani” pe liberul arbitru, decât cel pe care i-l atribuie Vonnegut. Metafora la care apelează scriitorul poate fi citită şi ca o reluare la un alt nivel şi într-un alt cadru a mitului platonic al peşterii. Oamenii de acolo, obişnuiţi cu întunericul şi cu lumea umbrelor „plăteau” la fel de mult pentru „liberul lor arbitru” şi sufereau, fără să ştie, de acelaşi sindrom APC, de care aveau să sufere personajele lui Vonnegut şi care se aflau la dispoziţia unei libertăţi care făcea cu ei ce voia. „Repetarea nesfârşită a greşelilor, a nenorocirilor şi a victoriilor găunoase” nu pare să stârnească în ei nimic. Liniştea lor este de netulburat şi sunt luaţi fără îndoială pe nepregătite de revenirea liberului-arbitru. În mod cert, le era mult mai bine înainte, când nu trebuiau să facă nimic, decât acum, aflaţi faţă în faţă cu o provocare ce le depăşea cu mult puterile.

Însă, la fel ca în mitul peşterii, unde cineva reuşeşte să se rupă din legăturile cu care era prins acolo şi să iasă la suprafaţă, pentru a contempla lucrurile adevărate nu doar umbrele lor, şi strălucirea soarelui, Kilgore Trout este şi el printre singurii oameni pentru care revenirea liberului-arbitru „era o treabă foarte interesantă”. Iar dacă ne gândim că Trout nu este altcineva decât alter-egoul autorului, mitul vonnegutian al peşterii devine un soi de „ars poetica”. Sarcina scriitorului devine aceea de a-i vindeca pe oameni de aşa-numitul sindrom APC, de a-i trezi din somnul născător de monştri al raţiunii, de a-i face conştienţi pe toţi cei de-un fel cu Dudley Prince de dimensiunea propriei libertăţi.

„ – Ştii la ce-i bun liberul-arbitru? l-a întrebat Prince.

–  Nu, răspunse Trout.

– Poţi să ţi-l bagi în cur! spuse Prince” (p. 189).

 (Freiburg, noiembrie 2009) 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul