Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mutilare

        Dan Stanca

 

Dan Stanca s-a născut pe 30 septembrie 1955, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Secţia engleză-română.

A debutat editorial în 1992, cu romanul Vântul sau ţipătul altuia. Alte romane: Aripile Arhan­ghelului Mihail, Ritualul nopţii, Apocalips amânat, Ultima biserică, Muntele viu, Morminte străvezii, Ultimul om, Drumul spre piatră, Domnul clipei, Pasărea orbilor, A doua zi după moarte, Mila frunzelor. A primit de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru romanele Apocalips amânat (1998) şi Drumul spre piatră (2003). A fost nominalizat tot în două rânduri pentru aceeaşi distincţie literară, în 2001 şi 2006, pentru romanele Domnul clipei (pentru care i s-a decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti) şi Mut (Editura Cartea Românească, 2006). În 1999, Fundaţia Flacăra i-a decernat Premiul pentru Proză. Romanul său Noaptea lui Iuda a fost nominalizat de revista România literară pentru cea mai bună carte a anului. În anul 2008, publică Cei calzi şi cei reci, Editura Cartea Românească. Romanul a primit Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. 

 

Mutilare sau castrare... Cine nu-şi aminteşte de Răscoala lui Liviu Rebreanu? De ţăranii care l-au pedepsit drastic pe grecoteiul desfrânat?

Dan Stanca, în noul său roman, aşază aceeaşi suferinţă într-o altă perspectivă. Între Bucureştiul anilor 2000 şi Transnistria anilor ’40 distanţa nu e chiar atât de mare. Acolo, aşa cum vede scriitorul, comisarii sovietici prizonieri erau supuşi unui supliciu special. Ceea ce s-a întâmplat odinioară a coborât însă, printr-o fatalitate de fier, în prezent.

Mutilare  nu este doar schimbarea la trup şi la faţă a lui Horia, bărbatul mistuit de o pasiune supraomenească, ci este însuşi destinul unui popor. Un popor adânc mutilat atât în carne, cât şi în suflet. Şi care nu reuşeşte să se vindece.

Romanul de faţă dezvăluie o traumă pe care o atenuează, din când în când, naşterea unui copil...

 

Fata din faţa mea nu a împlinit încă 18 ani, e elevă de liceu, dar când te uiţi la ea numai la şcoală nu te gândeşti, la şcoală, la carte,  la tot ce însemna adolescenţă studioasă în alte vremuri. Are însă un nume care te amuţeşte. Ecaterina Haţieganu, iar felul cum îl pronunţă e atât de senzual încât simţi de la primele silabe un uşor vertij. Nu e vorba însă de mine care am învins asemenea provocări, ci de alţii, tineri tumultuoşi care nu au cum să stea indiferenţi în faţa unei asemenea tentaţii. Chiar i-am spus odată: Catrinel, ştii că eşti o tentaţie? Poţi suci foarte repede capul unui bărbat. Ea a râs atunci, râs încă de copil răsfăţat. Guriţă  umedă, cărnoasă, pomeţi ridicaţi, dar fără a deveni proeminenţi, ochi mari, privind miraţi lumea, lipsiţi încă de adumbriri perverse, bust subţire, mlădios, şolduri înalte şi arcuite, sâni la a căror bază nu puteai aşeza un creion că se şi dădea  de-a dura, fiindcă acele minunate creaţii ale pielii şi muşchilor nu se lăsaseră nici cu un milimetru, nu ştiam cum s-o descriu şi oricum descrierea e săracă, nu redă nici o iotă din forţa răvăşitoare a acelei tinereţi pe care viaţa probabil abia aşteaptă s-o mestece între fălci. Şi când te gândeşti că nu e exclus să fi fost  concepută în vara lui 1990, într-unul din corturile greviştilor foamei…

– Dar chiar, domnu’ Horia, repetă ea. Cum de aţi avut atâta curaj? Ce a fost în mintea dumneavoastră?

Mă ia de-a dreptul la rost puştoaica, dar indignarea ei îmi face bine. Dacă nu s-ar mira aşa sincer şi nu ar face ochii mari, deşi mai mari decât sunt nu pot fi, probabil că dialogul nostru nu ar avea nici sare, nici piper, ea s-ar plictisi de mine, eu aş obosi şi mi-aş lua tălpăşiţa. Dar aşa pot să-i trezesc interesul şi trezindu-i-l efectuez şi un exerciţiu de autoînviorare. Într-adevăr, ce a fost în mintea mea atunci?

– Mi-aduc aminte când mă luaţi de la şcoală, de la grădiniţă. Aţi fost  ca un tată, eu, ştiţi, nu l-am cunoscut pe tatăl meu…

Fetiţa aceasta, care  arată ca o adevărată femeie, şi-a păstrat neîntinat sufleţelul, e curată pe dinăuntru, amintirile ei din copilărie funcţionează ca nişte sertare pe care le tragi uşor fiindcă glisează perfect, iar atunci primeşti în faţă miresme calde, îmbietoare, miroase a scorţişoară, a vanilie, a cozonac abia scos din cuptor, a rufe spălate cu săpun de casă, şi nu cu cine ştie ce detergenţi sofisticaţi. Da, o duceam la grădiniţă, o luam de acolo, în primele clase primare chiar am făcut lecţiile cu ea…

– Ce a fost în capul dumneavoastră? O cunoşteaţi pe mama? Mai trăiau bunicii?

– Nu, nu cred că o cunoşteam. Sincer să fiu, nu-mi mai aduc bine aminte, răspund cu vocea ezitantă, poate şi din cauza jenei de-a oferi unui copil asemenea explicaţii.

–  Pun întrebări prosteşti, se corectează ea. Nu mai contează acum ordinea în care s-au petrecut lucrurile… Mama ştia însă ce aţi făcut şi nu o dată a  spus, vai, săracul! Vă compătimea sincer. Când am întrebat-o la cine se referă şi  am auzit că e vorba de dumneavoastră, cât eram de distrată şi  tot am simţit aici un junghi…

Îmi arată sânul  stâng care sub bluza strâmtă şi subţire zvâcneşte apetisant. Dedesubtul acelui muşchi se ascunde probabil inima şi dedesubtul inimii e tot ce nu putem pipăi.

– A trecut mult de atunci, încerc s-o consolez, de parcă ar avea vreun rost observaţiile pretins înţelepte. Nu vezi câte lucruri s-au întâmplat în ţară. România nu mai e Etiopia Europei.

– Ce e aia?, tresare ea.

– Un slogan vechi, de acum douăzeci şi ceva de ani, prin care descriam mizeria din comunism. Aiureli!

– Da, bine aţi spus, aiureli! Eu nu am înţeles niciodată nimic din politică. Am auzit că preşedintele a citit în Parlament un fel de raport despre despărţirea definitivă de comunism. A fost huiduit sau aplaudat, nu am înţeles nimic…

Când m-a căutat prima dată aveam telefonul închis. A repetat apelul de mai multe ori. Niciodată nu mă căutase atât de insistent şi de aceea am înţeles că ceva nu e în ordine. Catrinel, copila lui Margot, spre deosebire de maică-sa care ştia ca nimeni altcineva să te îmbrobodească, să simuleze suferinţa sau, dimpotrivă, s-o camufleze când aceasta era reală, nu stăpânea o asemenea ştiinţă. De aceea, apelurile ei insistente mă îngrijoraseră. Ne-am întâlnit la un Mc Donald’s sau un Pizza Hut de pe lângă strada Mircea Vodă. Catrinel învaţă la liceul Matei Basarab şi îi e uşor să ajungă la orice punct din zonă. Deseori mă gândesc că generaţia ei nu a cunoscut altceva decât un oraş de piatră, de sticlă şi de metal, a cunoscut pavaje lustruite şi trotuare cu bordura sfărâmicioasă, o generaţie care a crescut cu ochii lipiţi de ecranul ordinatorului şi şi-a pierdut vremea în limuzina părinţilor, captivă unui lung şir de alte maşini care rulează bară la bară, pufăind din metru în metru şi din semafor în semafor, ăsta-i universul în care a crescut Catrinel şi totuşi viaţa ei a avut şi o particularitate vicleană, şarpele i s-a furişat în culcuş şi a muşcat-o de mică, ea nu şi-a cunoscut tatăl, iar mama ei, ah, mama ei… Uneori mă trezesc vorbind de unul singur, aşa cum ei niciodată nu aş fi în stare să-i vorbesc, deşi unui sinucigaş ratat, chiar dacă-l asculţi, nu se cuvine să-i acorzi mare încredere, aşa sunt toţi cei ieşiţi din comunism, din Gulag sau Holocaust, nu mai au mintea întreagă şi deci orice ar spune ar trebui luat cu maximă îngăduinţă. Totuşi, mă abţin, rareori când îndrăznesc să-i sugerez că lumea din jur  nu a arătat întotdeauna aşa, că mai erau grădini şi parcuri, căsuţe şi curţi, că oamenii mai ştiau să se bucure sau să se întristeze. Tristeţea îi înnobila şi, în orice caz, nu munceau ca nişte bezmetici, workahoolicii demenţi de acum. Dacă voiau să-şi încheie conturile cu viaţa o făceau, numai că pe atunci sinuciderea nu era chiar un păcat criminal, ci consecinţa unui progres îndelungat întru melancolie, o problemă metafizică pe care o rezolvai artistic, cu alte cuvinte, aveai demnitatea să pui punct şi să  laşi hârtia albă ca să vină alţii să scrie epitaful, pricepi, Catrinel?

Ea nu mai răspunde şi zâmbeşte tot viclean, cum vicleană fusese şi viaţa ei când maică-sa o ducea mereu după şcoală la bunici şi o lua doar seara acasă, zâmbeşte alunecos, piruetă a buzelor din mijlocul cărora se iveşte patinatorul talentat, vârful excitant, umed, trandafiriu al limbii, Catrinel, tu o să fii ca mama ta? Niciodată nu i-am pus o asemenea întrebare. M-am abţinut fiindcă altfel nu ar fi întârziat să treacă la ofensivă. Dar cum a fost mama? Spuneţi-mi! Dumneavoastră aţi cunoscut-o bine! Şi ea vă cunoaşte, dar când o întreb ceva despre dumneavoastră pare stânjenită, dă din mână într-un anume fel din care eu ar trebui să înţeleg că vrea să evite subiectul sau să găsească un alt moment prielnic pentru o asemenea discuţie. Şi cum nu-l găseşte niciodată,  nu mai vorbim. Da, am cunoscut-o bine, dar nu mi-e uşor să vorbesc, noi, ăştia, care ne-am întors din război… Care război?, se miră ea. Secolul trecut, copilo, a fost un război de la un capăt la altul, a început în 1907, când s-au răsculat ţăranii ca să-şi facă dreptate, şi s-a încheiat în 2007, când, cum spune partidul, am intrat în marea familie europeană, muncim de ne sar ochii din cap şi nu ne vom mai răzvrăti în veci. Urmaşii ţăranilor de acum un secol culeg căpşuni  de la Nistru la Atlantic. Dar spune-mi, ce s-a întâmplat?

Am întrebat-o fără să stau pe gânduri de cum ne-am întâlnit, dar se vedea de la o poştă că nu-i vine să vorbească. Era emoţionată, emoţia o prindea  şi probabil, dacă am fi stat  o zi unul în faţa altuia, privindu-ne fără să vorbim sau schimbând câteva propoziţii minime, un dialog hiperesenţializat,  aş fi descoperit stupefiat cât de lesne pot să dau timpul înapoi, să întorc ceasornicul şi să mă pomenesc cu ani în urmă, imediat după ce mama mea a murit şi singur colindam oraşul, băteam străzile de la un capăt la altul, urcându-mă în troleibuze sau în tramvaie şi coborând după câteva staţii, mergeam, mergeam, mergeam, circular sau rectiliniu, într-un ritm constant sau, dimpotrivă, luând-o la fugă, accelerând, aceasta pe măsură ce speranţa că voi întâlni pe cineva care-mi va schimba viaţa începea să se contureze ca o floare de gheaţă  pe sticla de până atunci a disperării…

Am început să vorbim, iar ea îmi cere numai explicaţii despre epoca actuală. Trebuie s-o somez să nu se mai ascundă în spatele unor întrebări fără rost. Sau de ce ţine cu tot dinadinsul să ştie ce a fost în mintea mea ATUNCI. Dacă vrei să ştii, nu a fost nimic, tocmai asta e, nimic-nimic… E o invenţie a scriitorilor, a filosofilor, chiar şi a medicilor că, înainte de o tentativă de sinucidere, subiectul îşi pregăteşte minuţios presupusa decolare. Se frământă, se macină, are probleme de conştiinţă? Nici pomeneală. Te desparţi  cu atâta uşurinţă de lumea aceasta şi mai ales descoperi că nimeni nu intervine ca să te oprească, încât nici nu-ţi vine să crezi că în câteva secunde n-o să mai fii, acesta e tot misterul suicidului, acţiunea goală de orice gând, e ca o joacă, doar că te joci pentru ultima oară. Tot ceea mă preocupase până atunci mi s-a şters din minte, iar noaptea aceea a saltului a fost de o banalitate impecabilă, toţi dormeau, sforăiau, se împreunau, era noaptea unor vremuri stabile, pace, pace, pace, doar tu, sinucigaşul, declari război acestei lumi împăcate cu ea însăşi. Câţi copii au fost concepuţi în clipa în care eu am sărit pe fereastră? În aşternutul conjugal acuplările sunt monstruoase, soţul şi soţia se îmbucă nemilos iar scrâşnetul metalic al pistonului înfipt în bucşă răsună sfidător peste toată plaja inimilor noastre arse. Îl aud deseori, îi ştiu provenienţa, când m-am încurcat în crengi şi n-am mai ajuns la pământ  ca să mă fac zob, mi s-a părut că tot blocul se zguduie din cauza scrâşnetelor… Spune-mi!

Fata se încăpăţânează să nu zică nimic. Am  comandat două porţii de pizza cu salami, ciuperci şi măsline. Farfuriile sunt mari, dar plate, iar grosimea aluatului nu depăşeşte un centimetru. Frig bucăţelele roşii de mezel încrustate în pâine, iar printre jumătăţi de măsline verzi şi ciupercile tăiate geometric par muiate în sânge. Pizzeria e plină ochi de lume, cei mai mulţi tineri, de vârsta ei. Potrivit unui calcul elementar ne despart vreo 40 de ani. S-a născut în februarie 1991, eu, cu o lună mai târziu, dar în 1951. Patru decenii care măsoară exact perioada comunistă din România. Aveam faţă de ea un avans considerabil, dar tot ce strânsesem în bagaj era murdărie, suferinţă, chinuri peste chinuri.

– Ce faci? Spui sau nu spui?

– Nu sunt încă pregătită, răspunde ea.

Am mâncat apoi în tăcere pizza crocantă şi în acelaşi timp fragedă. Evident, bănuiam ce vrea să-mi spună, dar o făceam pe neştiutorul. Nu voiam ca printr-o deconspirare brutală să-i minimalizez secretul pe care şi-l apăra atât de straşnic. După cum nici mie nu mi-ar fi convenit ca cineva să ştie ce e cu mine. Am mâncat pizza, deşi, după cât mă îngrăşasem în ultima vreme, amestecul acela de salam şi aluat copt numai bine nu-mi făcea. De altminteri, nu puţini erau aceia care se mirau de câştigul meu în greutate. Cum, nea Horică, mata ai fost toată viaţa subţirel, de ce te-ai umflat aşa de la o vreme? Ce le-aş fi putut răspunde? Tăceam, param, arta eschivei nu mi-a fost niciodată străină. În pizzerie se aglomerase, iar prostimea făcea zgomot. Oho, parcă pe vremea mea nu era atâta gălăgie, nu erau cheltuiţi atâţia bani, sutele alea albastre cu mutra lui Bălcescu pe ele treceau cu sfială dintr-o mână în alta, acum pe hârtia de o sută domneşte portretul lui Caragiale şi parcă tot dispreţul său faţă de lumea zurbagiilor irumpe din fiecare bancnotă mototolită de chelner în pumn. Aveau puştii bani, nu glumă! Copii de  bani gata cei mai mulţi, trăiau bidimensional, nu aveau ancoră în timp, iar prezentul etern al postistoriei era pentru ei şi deodorant, şi tampon, şi gel de păr…

– Hai să mergem!…

Catrinel s-a supus, deşi ei îi place mult ambianţa de local, de cafenea, de discotecă. Odată m-a invitat seara târziu într-un club privat unde am fost prezentat colegilor  ei de clasă drept un unchi înţelept care s-a ocupat de ea de mică, i-a dat să citească autori rafinaţi, decadenţi, toţi chicoteau şi-şi dădeau coate. Aha, unchiuleţu’, am înţeles atunci că fata mă luase cu ea ca pe un fel de breloc, de borsetă sau chiar  un animal de casă, iepuraş, căţeluş, pisicuţă cu zgardă de diamante, bizareriile caselor mari de modă care pe lângă penele de struţ sau de păun înfipte în pălărie le propun doamnelor şi domnişoarelor şi o însoţire extravagantă, unchiuleţu’…

– Hai să mergem…

Am ieşit din pizzerie. Catrinel m-a luat de braţ şi am făcut câţiva paşi pe trotuarul pavat cu piatră cubică. Pe partea cealaltă a bulevardului strălucea firma unui restaurant thailandez, sofisticat, unde se mâncau şerpi şi calmari şi unde sosurile erau atât de pipărate că-ţi lua foc cerul gurii. Mi-a promis că data viitoare vom merge acolo şi vom ciuguli din fiecare fel exotic. Tot atunci îmi va spune şi secretul ei. Am mângâiat-o pe obraz, am sărutat-o, era un copil bun şi semăna cu mama ei, Maria Tereza Haţieganu sau Margot, cum îi spusesem de la bun început, începutul strangulant al oricărei vieţi, emoţia fără pereche care te stoarce ca printr-o gaură de ac şi-ţi face ochi mari de lumină…

 

Să fie vreo zece ani de atunci? Trăiam tot într-un univers de piatră, dar parcă puştimea nu era atât de agresivă, nici lumea interlopă, atât de bine organizată, cu atât mai puţin aparatele de climatizare nu cunoscuseră răspândirea din prezent. Zece ani… Degetele se cocârjează, îmbolnăvindu-se de artrită, unghiile se îngălbenesc, pielea se zbârceşte, timpul nu are nici o consistenţă, e doar pulberea rezultată după ce strămoşul adamic din răutate ori prostie, dintr-o singură lovitură de pumn a spart bulgărele de cristal al paradisului.

Îmi lustruiam cu grijă singurătatea aşa cum alţii îşi fac zi de zi pantofii. De fapt, nici nu ştiam exact ce se întâmplă cu mine. Când nu mai ai pe nimeni în jurul tău  locul oamenilor e luat de obiecte. Te ataşezi de ele, de ceaşca din care bei cafeaua cu lapte, de scaunul vechi, tapiţat cu ani în urmă, al cărui şezut poartă adâncitura şezutului tău, de linguri şi de farfurii, ca să nu mai vorbesc de  fotografiile vechi. Acestea pur şi simplu îţi exfoliază sufletul, ţi-l rup petală cu petală, ţi-l sfâşie şuviţă cu şuviţă, rob sau victimă a lor,  privesc acele petece de carton şi nu înţeleg ce legătură poate fi între clipa aceea pierită ireversibil şi ochii  mei magnetizaţi care totuşi, graţie unei maşinării magice, o recuperează. Zece ani pe a căror pojghiţă am patinat sperând ca gheaţa să se spargă. Şi, evident, până la urmă s-a spart. Cum? Întâi am fost cotropit de senzaţia monotoniei. S-a întins peste sufletul meu  ca o prelată cazonă. Când te-a învelit linţoliul ăsta nu mai ai scăpare. Adică nu mai ai pic de putere.  Toate zilele sunt la fel, nici un ceasornic nu-ţi mai e de folos fiindcă tu te orientezi după timpul personal care nu dă greş şi măsoară fiecare mişcare pe care o faci, deplasarea de la uşa casei la portiera tramvaiului, până şi călătoria în mijlocul de transport în comun nu mai oferă surprize, fiindcă aceeaşi tiranie dirijează şi clipirea semafoarelor, şi lungimea ambuteiajelor. Astfel, nimeni nu are de unde şti că, dacă în fiecare zi şi la aceeaşi oră se enervează din cauza aceluiaşi stop defect, aceasta se explică prin viaţa monotonă a unui semen de-al său pe care schimbarea l-ar tulbura nespus. Eu eram semenul şi eu mă târam pe sub cearceaful pielii mele ca un şarpe care nu are unde să fugă. Monotonia, balsamul îngerilor pentru creierul nostru zdruncinat… aşa încercam să-mi explic lungi perioade în care nu se întâmplă nimic, perioade dezolante şi totuşi întăritoare. De fapt, ce putea să mi se întâmple? Când eşti sever şi lucid cu tine însuţi  singura surpriză adevărată e boala, urmată de suferinţă, prelungită în agonie şi aureolată de moarte. Dar, de regulă, ca un făcut, taman cei plângăcioşi şi introspectivi au o carcasă rezistentă. O duc mult şi bine. Nu li se clinteşte un solz de pe carapacea de oase şi muşchi. Atunci? Istovit de excitarea orgoliului scriitoricesc, prăbuşit în faţa culturii ca un damblagit, adică, salut, cucoană, nu mă mai poţi amăgi, nici eu nu te mai pot seduce, absent în faţa aceloraşi răsărituri şi apusuri de soare tot mai distante,  ajuns piatră din piatra blocurilor din oraş, ce mai puteam să aştept de la zeiţa neprevăzutului? Ultima carte pe care o publicasem avusese parte de aceeaşi recepţie echilibrată, bine dozată, nici prea-prea, nici foarte-foarte, e interesantă, oho, eternul eufemism folosit pentru evitarea adevăratei aprecieri, dar sunt lucruri de prisos, dizertaţii lungi, în fine, alta la rând, dar până când? E la fel ca atunci când ai tot de-a face cu o femeie pe care n-o iubeşti. De unde s-o mai apuci? Cum s-o mai aşezi? Cum să mai scrii? Sau să nu mai scrii deloc? Să te desparţi brutal de un trecut al iluziilor? Să întorci spatele unei fermecătoare amăgiri?  Românii au un simţ critic atât de dezvoltat – ei, care sunt cei mai delăsători din lume –  încât orice proiect de anvergură ajunge subminat de la bază prin strâmbături şi zâmbete sceptice. Adevărul e că nu mă mai interesa nimic. Pe fondul acestei nepăsări am comis tentativa de suicid, din fericire, ratată. Am ajuns şi în faţa camerelor de filmat, am încercat să-mi ascund faţa, dar un fotoreporter tot a reuşit să-mi dezvăluie o frântură din chip şi, evident, am fost recunoscut. Colegii de serviciu, toată lumea, m-au privit ca pe o altă arătare, ce dracului făcuşi, omule? Zdravăn parcă nu erai, dar nici aşa!  Adică ţi-am tolerat toate toanele şi mofturile de scriitor, dar de aici şi până la… Până unde? Oh, nimeni nu crede în boala care te roade, după cum cel sătul nu-l crede pe flămând, bogatul pe sărac, tot aşa… Nimeni nu te crede. Doar când te-o vede întins pe năsălie, cu ochii daţi peste cap, cu buzele uscate, abia atunci nătărăul o îndrăzni să-şi scoată mână din buzunar sau degetul din nas şi să schiţeze crucea pretins sfioasă, făcută iute, la repezeală, măcar dacă atunci, în faţa mortului, s-ar închina toţi ca lumea, ar bate metanii, ar lovi cu fruntea pardoseaua fiindcă aşa e, dacă icoanele cu vibraţia lor inefabilă îi lasă rece, măcar tabloul rigid al cadavrului să-i emoţioneze. Sau dacă nici acesta, atunci ce mai rămâne? Nu cumva MUTILAREA??

(fragment din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul