Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Anamaria Pop

 

Scriitoare, traducătoare. Născută la 7 aprilie 1952, România, Turda, judeţul Cluj

Studii: 1975-1979: Facultatea de Ziaristică din Bucureşti, 1972: bacalaureat, Turda

- membră a Uniunii Scriitorilor din România - USR

- membră a Societăţii Scriitorilor de Beletristică din Ungaria - Magyar Szépírók Társasága

- membră a Asociaţiei Traducătorilor din Ungaria - Magyar Műfordítók Egyesülete.

 

Volume personale:

1999: Trăgătorul la ţintă (versuri), Ed. Paralela 45 – Piteşti;

1983: Corida (versuri), Ed. Eminescu – Bucureşti

1980: Pasul corbilor (versuri), Ed. Eminescu – Bucureşti

1972: Castelul din siclame albe (versuri), Ed. Albatros – Bucureşti

Piese de teatru publicate:

2007: András Forgách: Cheia, revista Observator cultural nr. 140 – 15-21 noiembrie;

2007: Attila Bartis: Mama mea, Cleopatra, revista Observator cultural nr. 105 – 8-14 martie;

2006: Katalin Thuróczy: Cina zeilor, Ed. LiterNet, Bucureşti;

2005: Árpád Göncz: Gratiile, Ed. LiterNet, Bucureşti; 2005: Géza Szőcs: Busurmanii din Crângul de Jos, Ed. LiterNet, Bucureşti

 

Poeme-De-Seară

 

Ruginite,

măruntaiele ceasornicului

printre tufele de tamariscă.

 

Stop cardiac în timpul somnului.

„A avut parte de o moarte atât de frumoasă...”

 

Marionetă pierdută

undeva

între Polul Est şi Polul Vest.

 

Respiraţia şi armonia

n-au existat niciodată.

Doar Epoca Negaţiei.

 

Mi s-au dezintegrat literele mici, de mână.

 

M mare de tipar,

A mare de tipar,

M mare de tipar,

Ă mare de tipar.

 

Haotic,

traseul mercurului în cer,

incendiate toate drumurile

de întoarcere.

 

Îngerul şi-a rupt piciorul,

iar noi nu l-am vizitat la spital.

Joi după-amiază,

între ora 2 şi 6,

nu i-am dus compot de vişine.

 

Traseul mercurului

e fierbinte,

de ce m-ai minţit

înainte

de a mă conduce-n Paradis,

c-ai omorât toţi şerpii?

 

Pe femeia oarbă

o durea dorul de munte.

 

Nu există apă,

nu există munte,

nu există stâncă.

 

Eu sunt apa,

eu sunt muntele,

eu sunt stânca.

 

În ovarele femeii oarbe

clopoţesc trenurile.

 

Vorbeşte încet,

să nu deranjeze

muştele morţii

care devoră sicriul.

Apoi îşi face semnul crucii

şi-mi sărută

căuşul palmelor.

 

Incestul a avut loc în zori.

Apoi,

îngereasa şi-a tăiat aripile.

I-a dispărut până şi durerea

din laringe,

doar memoria-i

mai plânge

în groapa cu var.

 

Incinerare doar pe jumătate.

 

„Dacă există îngeri,

de ce nu există şi îngerese?”

 

Crucificată,

logica

în pădurea de ciulini.

 

Asemenea siamezilor,

trăim în miezul unei nuci.

 

Alcovuri, săli de bal,

policandre, grădini suspendate,

serate pline de fascinaţie,

până şi câinii ambasadorului

care raportează orice

respiraţie...

 

„Astă-noapte i s-a mutat toţi greierii în suflet.”

 

Incizie ratată.

 

„Vă aşteptăm cu drag,

în seara de Crăciun

vă vom servi o gâscă-ndopată

cu miez de nucă.”

 

Oboseala urcă încet

pe traseul oaselor.

30, 25, 20, 15 kilograme

de pansament îngălat,

anotimpul iubirii s-a uscat

de prea multă apă.

 

Fluturii de pe emisfera dreaptă

rânjesc în insectare,

doar ochiul,

poate numai ochiul mai priveşte

spre aripa morţii.

 

 

Poeme-Durute (după ora 124)

 

Doar cuvânt încremenit în suspendare,

doar falange carbonizate pe tastatură,

doar ţipătul câinelui ştirb,

doar limba bătută-n cuie,

doar vocea umbrei din stelele arse

urlă dinspre groapa cu var:

„Sunt Salvator Dali, Ali, Li, Li, Li...”

Ţi se-mplineşte culoarea – femeie –

cuvântul scapă de spaimă,

de alb,

devine desfătare

din valea fără de durere.

Dar până atunci

învaţă să scrii

cu falangele carbonizate pe tastatură

pe limba câinelui

spânzurat în bătătură.

                       

Lumânări aprinse

în fiecare fir de păr

mai rezistă,

mai rezistă

şi luminează cărarea celui pierdut

printre tufele de tamariscă

în invazia de greieri.

Bolnavule fără de boală,

copilule născut

într-o lingură ruginită

ai încredere,

încă n-am intrat în vină

şi-ţi drămuiesc căldura din marsupiu

plin de lumânări aprinse

în fiecare fir de păr,

până la chelia roşie de durere.

                       

Pelicanul şi-a devorat puii (o, ce afirmaţie anostă!)

Gâtul lebedei s-a întors

definitiv spre interior (şi mai banal),

traseul oaselor doare (şi ce dacă?)

Zigomaticul valsează

de la est spre vest

(nu ştie unde este nordul,

nici sudul –

mereu a chiulit de la ora de geografie),

fontanelele se-nmoaie tot mai des

în saliva iubitului meu virtual

care-mi scrie pe un trandafir roz-bombon

(culoarea chiloţeilor

de fetiţe superdotate,

cu papucei şi cu fes).

Stiloul fără cerneală

crescut în umărul drept

nu mai poate articula testamentul

nici măcar după două zile

de la incineratul umbrei.

„Clitoris peccata mundi!”

L-am devorat pe Esterházy

înainte ca pelicanul

să-şi fi devorat puii.

                       

Piele bătucită pe tălpi,

dans pe muchia cuţitelor

(am plătit două,

două am ciordit din magazia cuţitarului),

pălărie roasă de molii

în toate staţiile metroului.

Pierrot şi Columbina

îşi scot sexul la mezat.

– „Zâmbeşte, curvă bătrână, împarte bezele!

Nu uita, n-avem ce mânca la cină!”

– Toacă mărunt o ceapă rotundă,

ai grijă la unghii, nu cumva să-ţi tai o mână.

Curaj, păşeşte apăsat, nu doare

pielea-i bătucită,

nu vezi că-i rumoare

şi furtună printre trecători?

Iar pălăria-i goală…

– Goală-i şi sticla de ulei,

ceapa s-a ars,

copilul plânge cu lacrimi de clei,

mi s-a prins piciorul,

cuţitul mi-a intrat până la os.

– Îţi preiau rolul,

Grăbeşte-te,

nu-ţi uita masca,

vezi că ţi-ai îmbrăcat

pantalonii pe dos.

– „Zâmbeşte, curvă bătrână, împarte bezele!

Nu uita, n-avem ce mânca la cină!”

– Ai grijă, vine metroul,

în zadar ne-am bătucit talpa piciorului

pe muchia cuţitului,

se răstoarnă pălăria roasă de molii,

iar noi n-avem ce mânca la cină

doar glorii

dintr-un spectacol eşuat.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul