Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ultima zi de pace, primele zile de război

        Nicolae Mareş

 

În arhiva Ministerului de Externe există două documente inedite care se constituie în file de o sinceră prietenie pentru cauza Poloniei, care în zorii zilei de 1 septembrie 1939 va fi atacată din mai multe direcţii de trupele hitleriste.  Cele două note de convorbiri: ale ministrului Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, şi ale premierului român, Armand Călinescu dovedesc cum, cu doar câteva ceasuri înainte de izbucnirea războiului, care bătea tot mai tare la uşă, verticalitatea şi înţelepciunea  politică manifestate de cei doi lideri români, buni cunoscători ai dreptului internaţional, personalităţi cu dreptatea şi credinţa în inimă, erau hotărâţi ca, sub nici o formă, dreptul – dreptul internaţional – să nu fie bruscat de  forţe oarbe.

Paginile respective şi declaraţiile celor doi lideri români arată - şi după 70 de ani - curajul şi hotărârea Guvernului român de a acţiona potrivit nor­melor internaţionale. Fără a declara în mod explicit, România îşi păstra astfel loialitatea faţă de Polonia, potrivit acordurilor semnate cu ea  în 1921, 1926, 1931, 1936. Prin poziţia lui Gafencu şi Armand Călinescu se transmitea Berlinului că România îşi va realiza angajamentele economice româno-germane pe bază de reciprocitate, dar nu poate să nu ajute statul polon şi alte state să nu efectueze tranzit prin România. Vedem prologul măsurilor pe care le va lua în curând statul român de a asigura intrarea în România a armatei, Guver­nului şi a refugiaţilor civili polonezi (circa 100.000 de persoane), cât permisiunea pentru tranzitul tezaurului (o parte din el depozitat chiar la Banca Naţională a României), dar,  şi mai important, a intrării şi  a trecerii mai departe  a patrimoniului cultural milenar, mai scump decât aurul pentru orice ţară din lume. România a făcut acest gest, Vaticanul a refuzat primirea... 

 

În  pragul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au întreprins la Ministerul Afacerilor Străine sau la Guvernul român tot felul de  demersuri diplomatice, mai mult sau mai puţin importante. Cea mai articulată acţiune considerăm a fi audienţa ministrului german, W. Fabricius, personal la ministrul Aafacerilor Străine,  Grigore Gafencu, urmată în aceiaşi zi de o întrevedere cu primul-ministru, Armand Călinescu.

Se constată, din demersul reprezentantului german, făcut, fără îndoială, din dispoziţia  Berlinului, ca şi din cel întreprins la 23 august de însărcinatul cu afaceri, Stertzler, tot cu Gafencu, preocupările  Germaniei de a avea asigurate livrările de petrol din România.

Întors din concediu, şeful misiunii, Fabricius, cu siguranţă pe baza instructajului făcut şi primit la Berlin, încearcă şi el să afle cât mai grabnic care este atitudinea României în criza actuală. Uşor poate fi reţinută preocuparea primordială a trimisului german ca raporturile economice germano-române  să nu întâmpine nici o piedică. În acelaşi timp, Fabricius  urmărea  ca  - pe cât posibil - să fie  anihilate pe timp de război raporturile de alianţă româno-polone.

De mai mult vreme se dovedea la Bucureşti şi se va dovedi tot mai pregnant  că serviciile de  informaţii germane acţionau foarte intens în spaţiul român şi polon pentru a cunoaşte intenţiile părţilor, urmărind tot  ce se  mişcă  sau aveau de gând să fie pus în aplicare,  prin planurile lor de acţiune, decidenţii polonezi.

 

 

Zvonuri absurde sau intrigi ridicate de reprezentanţii germani din România

 

Astfel, în audienţa acordată de şeful Externelor ministrului german Fabricius, acesta  îi aduce la cunoştinţă ministrului Grigore Gafencu că  s-ar afla la Constanţa 3.000 de lăzi încărcate cu bombe incendiare în tranzit spre Polonia şi cere, în numele Guvernului german, ca partea română să oprească acest material de război „care, evident, este destinat războiului care poate începe mâine între Polonia şi Germania“. Nu se poate să nu sesizăm  precizia datelor (războiul poate începe mâine!), aduse în discuţie de reprezentantul german acreditat la Bucureşti.

Pus într-o oarecare încurcătură cu această problemă eminamente de politică internă, şi nu externă, ministrul român l-a asigurat pe interlocutor că va încunoştinţa Guvernul nostru despre această cerere, însă a ţinut să îşi exprime prieteneşte nedumerirea sa că Germania poate face o asemenea cerere, fără a-i putea spune în virtutea cărui drept (drept internaţional) ar putea interveni România pentru a opri un tranzit de  mărfuri pe teritoriul ei, atâta vreme cât ne aflam  încă în stare de pace.

Se dovedea încă o dată că principiile cele mai simple de  drept nu aveau prea mare importanţă pentru Reichul german, arogant şi arţăgos ca şi liderul său.

În aceeaşi audienţă, Fabricius i-a mai ridicat lui Gafencu şi faptul că minoritatea germană ar avea cunoştinţă despre un ordin al Siguranţei că, în cazul în care ar izbucni războiul între Germania şi Polonia, în România ar urma să fie arestaţi un număr neprecizat de fruntaşi ai minorităţii germane.

La netemeinicia afirmaţiilor făcute de Fabricius, răspunsul lui Gafencu a fost cât se poate de tranşant, replicându-i că nu poate fi vorba decât de un zvon absurd sau de o intrigă. Respingându-i netemeinicia plângerii, Gafencu a spus că nici nu are  nevoie să se mai informeze pe lângă Ministerul de Interne, ci îi declară categoric că nimeni nu a dat un asemenea ordin în România şi că nimeni nu se va atinge de minoritarii germani, care - ca toţi cetăţenii români - se bucură de protecţia legilor româneşti.

Profesionist până în măduva oaselor în ceea ce făcea şi spunea, Gafencu îl informeză imediat pe Armand Călinescu despre plângerile  lui Fabricius, iar primul-ministru îl cheamă în audienţă pe Fabricius în aceiaşi zi (cf. AMAE, Fond 79, Germania, vol. 77, 312-313; idem Fondul 71/ România vol. 269/1939 pp. 255-256).

 

 

România va executa cu loialitate angajamentele sale, dar contează pe reciprocitate din partea Germaniei

 

La întrevederea de la primul-ministru, Fabricius lasă „garda mai jos“, spunându-i că, întors din concediu, a găsit o atmosferă foarte bună la Bucureşti şi dorinţa de a se menţine neutralitatea. Fireşte, crede încă în putinţa de a se înlătura războiul (care, implacabil, în noaptea respectivă va izbucni şi despre care  cu siguranţă interlocutorul ştia, de vreme ce  abia se întorsese de la Berlin), deoarece negocierile continuă. Semnalează însă unele articole din presa străină  (sic!) în care se vorbeşte despre noi angajamente ce le-ar fi luat România faţă de Polonia şi Turcia şi adaugă că asemenea ştiri sunt de natură să tulbure atmosfera.

Răspunsul demn al primului-ministru român a fost că nu are nevoie să arate  lipsa de seriozitate a acestor articole, căci nu obişnuieşte să dea dezminţiri pentru a încinge polemici cu presa străină, devenind astfel parte la toate  manevrele ziariştilor. N-a ezitat  să îl prevină pe reprezentantul Germaniei la Bucureşti că se poate aştepta şi în viitor la asemenea intrigi de presă şi că n-ar fi cazul să le bage în seamă.

Punerea la punct suficient de demnă a ministrului german îl face pe acesta să nu insiste şi să treacă pe un ton mult mai conciliant la ceea ce îl interesa să soluţioneze. Afirmă, aşadar, că este mulţumit de evoluţia şi stadiul relaţiilor actuale, menţionând că ar dori ca acestea să se continue în acelaşi fel şi, îndeosebi, să se poată executa convenţia economică.

A fost un bun prilej  pentru Armand Călinescu să îi răspundă că politica României a fost şi este foarte simplă. Relaţiile româno-germane sunt comandate de interesele economice complementare ale economiilor celor două ţări. Este o situaţie pe care nu a creat-o România, ci a rezultat din situaţia celor două ţări. Aceeaşi a fost problema şi în trecut, înainte de războiul mondial, a mai precizat el. De aceea, partea română a încheiat cunoscutul tratat (Acordul economic din 23 martie), în care se găsesc satisfăcute interesele ambelor state. S-a spus, a menţionat primul-ministru,  şi în discursuri publice că, în acest mod, România va executa cu loialitate angajamentele sale. Bineînţeles, România a contat pe reciprocitate, în sensul că şi Germania va livra punctual comenzile româneşti. Armand Călinescu nu s-a sfiit să îi spună lui Fabricius că Germania este  datoare României, care până în momentul respectiv îi livrase în plus din contingentul de petrol chiar peste cotă, iar partea germană oprise din unele transporturi de armament.

La observaţia primului-ministru, reprezentantul Germaniei la Bucureşti recunoaşte că România şi-a îndeplinit angajamentele, înştiinţându-l că s-a făcut o greşeală în Germania, dar că transporturile de armament vor urma re­gulat.

Armand Călinescu a continuat spunându-i „că nu a putut cândva - diplomatul german - să observe o rezervă la noi în ce priveşte problemele politice; aceasta (rezerva) se datora exclusiv Ungariei, care manifesta zgomotos pretenţiuni teritoriale asupra României şi lăsa să se înţeleagă că este susţinută de Germania în această direcţiune“, plângere deloc blândă, s-ar putea spune.

La această remarcă, făcută aşadar fără menajamente de Armand Călinescu, ministrul Fabricius i-a răspuns că Führerul nu a susţinut niciodată aceste revendicări. De altfel, „Ungaria - a continuat el -  nu a arătat niciodată vreo linie de rectificare a graniţei, ci a cerut întreg Ardealul. Or, aceasta nu ar putea fi sprijinită de Germania care, încheind convenţia economică cu noi, s-a gândit la economia României în hotarele ei actuale, întregi. De asemenea ,minoritatea germană trăieşte mult mai bine sub români şi ar fi neraţional să se dorească a merge sub Unguri“.

Răspunsul de mai sus pe care i-l dă Armand Călinescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti va fi întărit şi de argumentul că România cunoaşte bine cele spuse de Hitler atât regelui, cât şi lui Gafencu. Adăugă că Führerul în persoană a subliniat  că, deşi a existat o cofraternitate de arme cu Ungaria în războiul mondial, din aceasta nu ar rezulta vreo obligaţie morală pentru Germania, întrucât în realitate nu Ungaria a venit în ajutorul Germaniei, ci Germania a făcut războiul antrenată de unguri.

Aceasta îi dă primului-ministru român prilejul să se întrebe, şi nu retoric,  pentru ce, atunci când România a propus un pact de neagresiune Ungariei, propunere de dată foarte recentă, Berlinul nu a consiliat-o să accepte. Sur­prins de întrebare, Fabricius a spus că în timpul din urmă „Germania s-a abţinut de a da consilii la Budapesta“.

Armand Călinescu nu ezită să îi spună că o poziţie favorabilă în această direcţie ar fi fost şi în interesul Germaniei, care ar fi trebuit să înţeleagă în această acţiune diplomatică o manifestare vizibilă a dorinţei României de a păstra o atitudine pacifistă, deoarece „Ungaria, cu care doream să încheiem un pact de neagresiune, este aşezată între ţările noastre şi face, astfel, imposibilă orice luptă între noi“. La aceasta, ministrul Fabricius cu un aer de surprindere plăcută, îi mărturiseşte primului-ministru că nu au înţeles astfel.

„Regret că nu aţi înţeles-o, a fost  răpsunsul primului-ministru, deoarece, imediat după ce s-a dat nota domnului Bardossy (ministrul Ungariei în România), a fost chemat domnul Steltzer şi i s-a comunicat acest fapt“. Din nou pus în încurcătură, Fabricius dă următorul răspuns:

„Este adevărat că Domnul Steltzer a comunicat faptul la Berlin, dar n-a sesizat acest înţeles. Sunt bucuros să-l aflu şi voi telegrafia imediat la Berlin.“

 

 

„V-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le recunoaşteţi şi zona de influenţă spre România”

 

„Prin urmare – a continuat primul-ministru –, iată un act în care dumneavoastră trebuia să vedeţi un gest amical. Dar voi sublinia îndată şi un al doilea. Şi domnul Göring, şi domnul Hitler au spus Majestăţii Sale că ceea ce îi preocupă îndeosebi este ca noi să nu manifestăm prietenie Sovietelor. Putem avea orice înţelegere cu Franţa şi Anglia. E firesc. Dar o înţelegere cu Rusia ar fi interpretată ca un act inamical faţă de Germania. Ei bine, noi deci am fi putut încheia oricând un pact de neagresiune cu Moscova şi am fi avut tot interesul să o facem; ne-am abţinut tocmai pentru a vă fi agreabili. Or, dumneavoastră acum v-aţi înţeles cu Sovietele. Nu mai rămâne decât să le recunoaşteţi şi zonă de influenţă spre România“. Ştia, oare, primul ministru român că germanii şi ruşii făcuseră deja târgul? Istoria va dovedi că puţine  cancelarii ştiau de aceasta. Printre ele, Washingtonul, Parisul şi Roma.

Ministrul german recunoaşte că tratatul a fost semnat şi explică aceasta prin schimbarea de atitudine a Moscovei, care a devenit antisemită (?), adaugă, însă, că nu ştie încă nimic precis în ce priveşte pactul germano-rus, fiindcă Ribbentrop nu l-a informat, dar socoteşte imposibil să se fi dat Sovietelor vreo încurajare, pentru două motive: mai întâi, pentru că Gurile Dunării – fluviul cel mai important pentru ei – nu pot fi lăsate altora decât românilor cu care au înţelegerea economică şi, apoi, fiindcă în Basarabia este o puternică minoritate germană, care este mulţumită în România.

„Fiindcă îmi vorbiţi de germanii din Basarabia, pot să vă dau o informaţie în treacăt. Domnul Heydrich (consilier pe probleme minoritare) mi-a vorbit ieri despre unele doleanţe privitoare la şcolile confesionale din acea regiune. I-am promis să examinez chestiunea şi astăzi îl aştept să-i comunic că i-am dat întreaga satisfacţie în această chestiune.“

Pus, cumva, în faţa altei situaţii inedite pentru un şef de misiune care ar fi trebuit să ştie  tot ce se petrecea în parohia lui, Fabricius i-a răspuns primului-ministru cu voiciune că acesta este un lucru admirabil şi va comunica imediat la Berlin despre  atitudinea respectivă, fiind sigur că va produce o excelentă impresie autorităţilor germane şi va contribui la edificarea lor asupra intenţiilor României.

 

 

A împiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate

 

Numai după acest  schimb, am putea spune, nu de amabilităţi, Fabricius îi spune primului-ministru cu aerul de a-i da în treacăt o ştire, că ar dori să îl încunoştinţeze despre tranzitul prin România a unor bombe incendiare pentru Polonia. A mai adăugat că ar face o bună impresie la Berlin dacă România, sub motivul că i s-ar îngreuna traficul, ar opri acest tranzit.

Armand Călinescu îi răspunde că chestiunea respectivă i-a fost comunicată  deja de ministrul Gafencu. Nu ştie dacă faptul este real, nu a  primit încă raportul, dar, oricum ar fi, chestiunea a fost examinată din punct de vedere juridic şi socoteşte că e bine să-i spună de la început, pentru a nu avea discuţiuni la fiecare caz în parte, că, după dreptul internaţional, transportul de armament nu poate fi refuzat de o ţară neutră. În timpul marelui război, România a lăsat să treacă material militar spre Turcia şi Bulgaria, precum şi spre Serbia. De altfel, a împiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate, ci este un act de parţialitate şi înseamnă încercuirea unei ţări. Dacă vor să împiedice aprovizionarea Poloniei, nu au decât să oprească transporturile în Mediterana.

„Nu vă consiliez să ridicaţi această problemă, fiindcă atunci, dacă şi Franţa, Anglia şi Polonia ne-ar cere să nu vă livrăm petrol, care este un material de război, ce ar trebui să răspundem? Şi adaog, a spus premierul român, situaţia ar fi mai grea, căci, pe când la tranzitul de armament este numai o operaţie de transport, la petrol este mai mult, este o furnizare, deci oarecum o participare.“

Fabricius a încearcat să invoce art. 16 al Pactului Societăţii Naţiunilor şi, fără a insista, spune că totuşi, dacă România ar putea găsi unele motive de a nu îngădui transportul, Germania ar fi mulţumită. (ibidem, AMAE, Fondul 71/România, vol. 269/1939, ff. 257-261).

 

 

Avizele Externelor emise urbi et orbi

 

Importanţa neutralităţii pentru România este dovedită din plin în paginile Universului din 8 septembrie. Acesta scria că hotărârea Consiliului de Coroană (din 6 septembrie) este înţeleaptă şi va fi primită cu satisfacţie şi înţelegere de opinia publică. „Ea (hotărârea) corespunde politicii paşnice de strictă apărare a intereselor vitale ale poporului român şi reprezintă, în momentul de faţă atitudinea cea mai potrivită pentru salvgardarea acestor interese, în cele mai bune condiţiuni“.

Tot în paginile acestui ziar, a doua zi, a fost publicat editorialul Neutralitate în care este fundamentată gândirea politică românească a momentului, cât şi a conceptului respectiv.

Astfel, se subliniază că hotărârea luată este expresia unei voinţe de pace, menţionând că: „sub regimul neutralităţii, Statul suveran îşi impune, din propria sa voinţă, anumite restricţiuni, care – dacă sunt strict respectate – îl pun la adăpost de imputarea că va avea o atitudine părtinitoare faţă de vreunul din beligeranţi, dar care prin faptul că sunt precizate de convenţiile internaţionale cu valoare universală, constituie pentru statul, care s-a declarat neutru, o serie de drepturi, de îndatoriri şi de garanţii.“

„Beligeranţii sunt obligaţi să respecte, ca şi noi, prevederile acestor convenţiuni, prin simplul fapt că noi am proclamat – şi le-am notificat – voinţa noastră de a le respecta faţă de ei“ (sublinierea mea: NM). Aşadar, neutralitatea nu este o simplă stare de  fapt, ci ea „devine obli­ga­torie, pentru beligeranţi, ca şi pentru neutru“.

Din materialul respectiv, elaborat cu siguranţă împreună cu specialişti de marcă în drept internaţional de la Ministerul Afacerilor Străine, rezultă calea de urmat: „Problemele neprevăzute de convenţii pot fi examinate de la caz la caz şi rezolvate conform doctrinei sau uzanţelor internaţionale, în atmosfera de mai mare încredere reciprocă creată de declaraţia de  neutralitate.“

Atitudinea României merge, aşadar, pe linia de acţiune diplomatică de apărare a independenţei frontierelor. Era continuată cu prudenţă şi tenacitate, în împrejurări extreme de grele, din cauza războiului ce se putea generaliza: „Neu­tralitatea schimbă forma problemelor ca şi fondul lor, în sensul că siguranţa noastră stă mai puţin în voinţa altora de a nu ne ataca, decât în voinţa noastră de a ne apăra şi că suprema garanţie a drepturilor şi intereselor noastre rămâne apărarea naţională.“

Nu există nici o dovadă că mesajul respectiv ar fi ajuns la cunoştinţa misunii diplomatice poloneze, dar mai ales nu cunoaştem faptul dacă ambasada a raportat despre  poziţia oficială a României liderilor polonezi.

Am putea crede că, în cunoştinţă de cauză cu poziţia clară şi fermă a autorităţilor româneşti, aşa  cum era menţionată mai sus, preşedintele Poloniei n-ar fi elaborat şi transmis, la 17 septembrie, în eter, declaraţia sau apelul de la Chişinău, (document antedadat ca fiind emis de pe teritoriul polonez, de  la  Kuty), prin care informa că pe  viitor prerogativele statului polonez se vor manifesta dintr-o ţară neutră.

Specialiştii români în drept internaţional au elaborat în momentele respective „Avizul privind comportamentul românesc“, asupra căruia vom reveni. Să nu uităm că aceste documente erau supervizate de Vespasian Pella, unul dintre cei mai de seamă specialişti internaţionali în această materie.

România pleca în argumentarea poziţiei sale de la respectarea normelor de  drept internaţional, iar acele prevederi asigurau posibilităţi de tranzit bunurilor şi patrimoniului cultural polonez, lucru ce se va dovedi a avea o importanţă capitală pentru Polonia.

Avem tot felul de dovezi că diplomaţii de la Bucureşti, urmare a indicaţiilor primite de  la cancelariile pe care le reprezentau, făceau lobby zi de  zi, la diferite niveluri până la primul-ministru, pentru a forţa o poziţie în interesul ţării lor sau în interes propriu de moment, încălcând cu toţii legislaţia internaţională în vigoare.

Editorialul din Universul evidenţiază că „neutralitatea înseamnă voinţa României de pace“ în care Statul suveran „îşi impune anumite restricţiuni“, care – „dacă sunt strict respectate, îl pun la adăpost de imputarea că ar avea o atitudine părtinitoare faţă de vreunul din beligeranţi, dar care, prin faptul că sunt precizate de convenţiuni internaţionale cu valoare universală, constituie pentru statul care s-a declarat neutru o serie de drepturi, de îndatoriri şi de garanţii“.

Cu alte cuvinte, beligeranţii sunt obligaţi să respecte, ca şi statul român, prevederile acestor convenţiuni, „prin simplul fapt că noi am proclamat-o şi le-am notificat voinţa noastră de a le respecta faţă de ei“. Rezultă că neutralitatea nu este numai o simplă stare de fapt, ci „devine o regulă de drept obligatorie pentru beligeranţi, ca şi pentru neutru“.

Aşadar, publicistica românească – inspirată din diplomaţie şi de diplomaţi – doreşte ca societatea în întregul ei să gândească la unison, iar părţile în conflict să ia aminte. Dorea Bucureştiul ca toţi să ia aminte, şi –  nu în ultimă instanţă – spionajul german omniprezent. Şi îşi mai dorea ceva: cât mai puţine presiuni.

Cu siguranţă, asupra acestei măsuri, un rol hotărâtor l-a avut Armand Călinescu, nu numai din postura sa de  militar, dar şi de jurist, cât şi şeful diplomaţiei româneşti, eminentul publicist, Grigore Gafencu, fost director general al marelui cotidian Timpul, de orientare prooccidentală, vădit şi propoloneză, încă din anii ’37-’38. Şi, pentru a arăta cumva că n-am fi singuri pe lume cu o asemenea  poziţie, o zi mai târziu, în paginile mass-mediei este inserată lista ţărilor neutre.

 

 

Încep avertismentele germane de violare a neutralităţii

 

La 10 septembrie, cu o săptămână înainte de a se pune în mod oficial de autorităţile poloneze problema intrării în România a Guvernului polonez, ministrul Fabricius ridică secretarului general al MAS, Al. Cretzeanu, problema „apariţiei“ unei cereri din partea Poloniei de acordare de azil de către statul  român conducerii Poloniei. Fabricius nu precizează sursa. Să fi fost o scorneală sau germanii aveau infiltraţi spioni în chiar Statul General Major polonez sau printre factorii de decizie? În mod sigur, partea română nu avea o asemenea cerere, mai mult, i se părea totalmente neverosimilă, dovadă nu numai răspunsul negativ, dat de Cretzeanu, cu acordul primului-ministru, dar în nici o însemnare din memorialistica românească a vremii nu găsim nici o aluzie la aşa ceva. Cretzeanu a adăugat în modul cel mai categoric, în răspunsul său, că „dacă vreodată un Guvern străin ne-ar cere să funcţioneze pe teritoriul nostru, am respinge îndată o asemenea cerere incompatibilă cu neutralitatea noastră“. (AMAE, fond 71 Germania Relaţii politice cu România vol. 78, f. 13-14). 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul