Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Evenimente la Metropolis

        Mircea Ghiţulescu

Deşi se aude încă din vară de spectacolul cu Azilul de noapte de Maxim Gorki la Teatrul Metropolis, abia la începutul lui noiembrie s-a produs „premiera oficială”. Spectacolul semnat de Mircea Marin este emoţionant şi vom încerca să explicăm de ce. În primul rând, pentru că  regizorul reuşeşte să se întâlnească în punctul optim cu autorul, ceea ce alţii refuză din capul locului. Dacă Azilul… era pus în scenă de Alexander Hausvater, Andrei Zoldak sau, mai nou, Mihai Măniuţiu (vezi Moartea lui Danton ,de Georg Büchner) şi Radu Afrim - personajul Luca era Dalai Lama în luptă cu China comunistă, iar Vaska Pepel - Al Capone sau Che Guevara, la Mircea Marin nu merg lucrurile chiar aşa de simplu. El  este un analist al textului de o rigoare şi o mobilitate care  nu au alt scop decât  intensificarea situaţiei literare. A unui text şi aşa intens, scris  în stilul pasional slav,  cu atât mai greu de intensificat.  Pivniţa mizerabilă a lui Gorki unde trăiesc de-a valma  dezmoşteniţii soartei pare  un infern social al „proletariatului”. Este şi asta,  dar,  încet-încet, îţi dai seama că este unul existenţial şi etern care te  priveşte în modul cel mai intim cu putinţă. Moartea Annei este moartea ta, aşa cum sinuciderea finală a Actorului poate fi oricând propria sinucidere. Pivniţa lui Gorki este omenirea însăşi, care îşi închipuie că lumea se împarte în săraci şi bogaţi ,pe când, în eternitate, nu există decât omul sărac şi gol care încearcă să-şi ducă viaţa la bun sfârşit cu orice preţ. Fiecare cu viciul său care îi dă senzaţia de plăcere, făcând, astfel, ca viaţa să alunece mai departe. Dragostea rea a patroanei Vasilisa pentru corpul tânăr al lui Vaska Pepel, alcoolismul Actorului, nevoia Nastei de a crede în iubire citind romane frivole, Baronul, mai ales Baronul, cu legenda nobleţei pierdute pe care nu i-o poate fura nimeni fără să-l nimicească sunt câteva din acele „vicii” pe care îşi reazemă existenţa. Nu este nici un personaj, oricât de ticălos, care să nu-ţi stârnească mila pentru că nu ei sunt vinovaţi de soarta lor deoarece  sunt victime ale  fatalităţii de a exista.  Nimic nu este mai impresionant  decât strigătele de moarte ale Annei în mijlocul acestei umanităţi surde la suferinţa aproapelui, preocupată doar de spectacolul propriei degradări. Tocmai prin supradimensionarea nimicniciei, Gorki creează un contrapunct dramatic, relevând clipele de demnitate secretă ce luminează, intermitent, aceste destine. Oamenii nu s-au născut decăzuţi, ci au decăzut  prin naştere şi au conştiinţa încărcată a căderii.  Fiecare are un titlu de nobleţe pierdut, o utopie personală, un mit în care se încăpăţânează să creadă. Aceste titluri de nobleţe de care fac atâta caz sunt  zonele neîntinate ale fiinţei, niciodată complet abandonată, pe care le apără cu disperare, cu sălbăticie, uneori. Aceste zone de demnitate secretă sunt şi punctele lor vulnerabile. Miturile personale pe care le ocrotesc sunt licăriri ale speranţei  care nu moare.

Nimeni nu iubeşte pe nimeni, nimănui nu-i este milă de nimeni, de aceea apare un trimis al lui Dumnezeu  care iubeşte şi compătimeşte pe toată lumea,  alinându-i  cu mila sa. Este  „sfântul” Luca, jucat de ştefan Radoff magnific, desprins parcă din calendarul cu sfinţi ortodocşi ai pravoslavnicei Rusii.  O compoziţie de performanţă (Ştefan Radoff nu avea nimic de compus,  fiindcă se joacă ideal pe sine) face  Mircea Rusu în rolul lui Satin,  personajul care emite ilustra replică „Omul, ce mândru sună acest cuvânt!”, Monologul lui Mircea Rusu pe această temă  este scos de sub semnul sublimului şi introdus într-un grotesc complex cu mormăieli şi sughiţuri, poticneli şi scrâşnete. Este un Satin neobişnuit cu un fel ieşit din comun de a compune rolul acestui  ratat care te atrage ca un magnet cu ratarea lui.  Are un relief aparte Ioana Calotă în Nastia, care citeşte furibund minciuni despre iubire din romane franţuzeşti, dar crede în ele din tot sufletul şi îşi apără credinţa din toate puterile, strâmbată de plâns şi congestionată. Pentru că încă una din replicile lui Gorki dintre cele care au făcut carieră îi aparţine lui Luca. Iubirea seamănă cu Dumnezeu, „dacă nu crezi, nu există”.

Oamenii lui Gorki se frământă, se iubesc, se omoară, se bat, se zbat  şi se îmbată, joacă cărţi şi mor. Sunt transformate în personaje toate păcatele şi servituţile omului: Moartea (Anna în ago­nie, o imagine de coşmar interpretată de Claudia Negroiu), Crima (Vaska Pepel), Sexul  (Vassilisa, un amestec teribil de autoritate şi su­punere descris de Mirela Comnoiu Marin), Munca în zadar (Cleşci, soţul Annei, un amărât orgolios jucat de Ovidiu Gherasim Robu), Soţul înşelat (Kostâliov, în care Tudorel Filimon afişează o ameninţare de carnaval care îl va costa viaţa),  Nobleţea pierdută (Baronul, un rol în care Nicolae Urs cu noua sa faţă de Don Quijote cu mustaţa-n furculiţă, merge de minune, deşi ratează  „scena lătratului”, jucată pe comedie, şi nu pe dramă). Igor Caras, este exuberant şi  exploziv cu armonica sa rusească, iar Alexandru Bindea/Bubnov, cojocarul, punctează cu umor din vârful patului replicile filozofice ale piesei.  

Cel mai bun spectacol (dintre cele văzute de noi, desigur) cu Azilul de noapte l-a creat Harag György la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca în 1980. Al doilea este al lui Mircea Marin de la Metropolis. Diferenţa este că Harag lucra cu grupuri în mişcare şi dădea senzaţia unui furnicar uman, Marin lucrează cu identităţi relativ fixe care dau impresia că  este vorba despre tine, şi nu despre lume, în general. Este un spectacol complet  despre omul cu nevoia lui de milă şi minciună necesare pentru a supravieţui. Din drama fiecăruia se naşte o imensă dramă colectivă imposibil de atenuat şi o compasiune imensă greu de potolit. P.S.  Contrar informaţiilor oficiale, Teatrul Metropolis nu s-a înfiinţat „acum doi ani”, ci exact în 1991, sub numele de Teatrul Urmuz, la iniţiativa Ministerului Culturii, având ca director martir pe regizorul Mircea Marin, apoi pe directoarea Corina Şuteu, care l-a numit Theatrum Mundi, şi, în fine, pe Ion Cocora, care a păstrat numele  şi l-a făcut,  cu adevărat,  teatru de dramaturgie românească, realizând chiar o semi-integrală Ionesco, Regele moare, al lui V.I. Frunză fiind în capul listei. Cu doi ani în urmă, a trecut în subordinea Primăriei Bucureşti şi a primit un nou director (actorul George Ivaşcu) care l-a botezat Metropolis. Să fie într-un ceas bun, naşule, dar istoria trebuie salvată!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul