Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interviu cu scriitorul şi dramaturgul Peter Nadas

        Irina Budeanu

„Cuvintele sunt întinse asemenea unui arc, între senzualitate şi raţiune“


 


Am avut privilegiul să-l întâlnesc pe Péter Nádas la Bucureşti, la premiera Înmormântarea – piesă care face parte dintr-o trilogie, alături de Curăţenia şi Întâlnirea – , pusă în scenă la Teatrul de Comedie de regizorul Bocsardi Laszlo. Se afla pentru prima oară la Bucureşti, fiind însoţit de excelenta traducătoare a operei sale în limba română, Anamaria Pop. Un intelectual distins, rafinat, cu o expresivitate remarcabilă, care nu putea veni decât dintr-o experienţă intensă de viaţă. Citind mai apoi eseurile sale apărute în revistele „Observatorul cultural“ şi „Dilema veche“, dar şi romanul Sfârşitul unui roman de familie, apărut în 2001 la Editura Polirom, am înţeles de ce este o personalitate atât de specială. Pentru că toată existenţa sa – autorul s-a născut în 1942, la Budapesta – a stat sub semnul asumării libertăţii de gândire,  oricât de mari au fost costurile acestei atitudini. Nu a admis compromisurile morale şi a respins cu fermitate pactul cu diavolul comunist. A intrat în lumea culturală ca jurnalist şi fotoreporter, dar, când a simţit că drepturile omului sunt grav încălcate, iar Ungaria se afunda în dictatura comunistă, a renunţat să mai scrie în ziarele comandate politic şi s-a stabilit într-un mic orăşel din Ungaria. Se întâmpla în 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Dacă debutul său din 1967 cu volumul de povestiri Biblia nu a fost luat în seamă, romanul Sfârşitul unui roman de familie, scris în 1972, a stârnit un adevărat scandal, fiind intezis de cenzură. În prezent, acest roman a ajuns la a şasea ediţie şi a fost tradus în peste douăzeci de limbi, iar la noi a fost tălmăcit de Anamaria Pop. Opera sa romanescă mai are câteva titluri de referinţă: Apocalipsa memoriilor  sau Istorii paralele  (ambele vor apărea la Editura Curtea Veche, în traducerea Anamariei Pop). A primit numeroase premii, iar în 1995 i s-a decernat Premiul pentru Literatură Europeană. Graţie traducătoarei sale, poeta Anamaria Pop, am putut dialoga cu marele scriitor despre condiţia artistului în societate, despre piesa montată la Comedie, dar şi despre opţiunile unui intelectual veritabil.        


 


– Fiecare interviu este o provocare. Pentru că intri într-o lume necunoscută şi încerci să atingi esenţa unui om. Iar când acest om se numeşte Péter Nádas, scriitor şi intelectual de atitudine, emoţia este autentică. Ce înseamnă pentru Péter Nádas cuvântul  literatură?


 


Foarte mult timp, decenii la rând, cuvintele le-am folosit doar, astfel că nu mi-am dat seama cât de mult înseamnă ele pentru mine. Aş putea să spun că totul în viaţă. De cincizeci de ani stau în camera mea, printre cărţi, şi analizez cuvinte. Asta nu înseamnă că înainte nu m-am străduit să clarific semnificaţia şi provenienţa lor, valoarea de întrebuinţare în cadrul limbii mele materne sau, comparativ, în alte limbi. Privind înapoi dintr-o limbă străină, omul îşi percepe cuvintele limbii materne, expresiile uzuale, caracteristicile gramaticale ale acestora într-o plasticitate incredibilă, nu în ultimul rând aude muzica autonomă a limbii materne. Descoperă că aceste cuvinte au nu numai o istorie, o semnificaţie, un domeniu anume în care sunt folosite, nu numai etimologie, filozofie şi sociologie, ci şi faptul că, într-o strânsă interdependenţă cu aceste aspecte, cuvintele sunt forme muzicale care sună independent, uneori foarte arbitrar – această dualitate le conferă forţa expresivă. Parcă ar fi întinse, asemenea unui arc, între senzualitate şi raţiune. Nu mi-am dat seama mult timp de semnificaţia pe care o au cuvintele în viaţa mea poate şi pentru faptul că mai degrabă şi-n în primul rând m-au interesat propoziţiile, m-am preocupat de cuvinte din punctul de vedere al propoziţiilor. M-am ocupat de rostul naraţiunii, de calitatea acesteia, raportarea mea la cuvinte fiind subordonată acestei preocupări. În primele decenii ale scrisului am considerat ritmul şi semantica propoziţiilor la fel cum consideră fizicienii atomul. E-n regulă, mi-am spus în sinea mea, este adevărat că elementele constitutive ale propoziţiei au, la rândul lor, elemente constitutive, să spunem: protonii, neutronii, dar naraţiunea, pofta de a povesti, acţiunea sunt cele care conferă un orizont mai larg, iar mie nu-mi este permis să pierd din vedere tocmai acest orizont mai larg. Când omul îmbătrâneşte devine mai perspicace, îşi dă seama că într-o cultură maniera poveştii, a acţiunii, a naraţiunii este cel puţin la fel de convenţională ca semnificaţia cuvintelor, iar descoperirea acestui fapt lărgeşte şi mai mult orizontul. În ultima vreme, fie că mă ocup ore-n şir de un singur cuvânt, fie că mă ocup ore-n şir de semnificaţia şi valoarea unor structuri care depăşesc mult ce-mi oferă unele cuvinte şi propoziţii prin semnificaţiile, interdependenţele şi formele lor muzicale.


 


– M-au impresionat alegerile pe care le-aţi făcut în viaţă. În viaţa personală şi în viaţa de artist. Cum aţi reuşit să vă păstraţi libertatea interioară într-un regim atât de opresiv si restrictiv cum a fost cel comunist?


 


Nu-mi face plăcere să vorbesc despre comunism, asta pentru că nicăieri n-a existat comunism, nemaivorbind că pot număra pe degetele celor două mâini câţi comunişti am văzut de-a lungul vieţii mele. E adevărat, nici numărul creştinilor pe care i-am văzut nu e mai mare. Dar am avut norocul să văd diverşi mici dictatori de filiale care apoi au înjghebat şi au menţinut ambele dictaturi. Fie că-i vorba de dictatura fascistă, fie că-i vorba de dictatura comunistă, uneori aceleaşi persoane în ambele dictaturi, una după cealaltă, prin asta punând chiar bazele continuităţii celor două dictaturi din secolul XX, foarte diferite una de cealaltă. Când din carierism, când din servilism, când sub efectul presiunilor, când din laşitate, când în mod voluntar, copleşiţi de mândrie, cu cântec înainte, când scrâşnind din dinţi şi blestemând, când efectiv pur şi simplu din plăcerea conferită de trădare, ură, crimă. Se mai întâmplă şi asta. Dacă între cetăţenii unei societăţi diferenţele sociale şi educaţionale sunt prea mari sau dacă aceste diferenţe tocmai lipsesc – motiv pentru care societatea nu este suficient de structurată din punct de vedere social, în schimb a atins un nivel ridicat al tâmpeniei –, ei bine, într-o astfel de societate viaţa devine haotică, iar cetăţenii, în masă, încep să-şi dorească politica unei mâini de fier. Încep să-şi dorească o persoană care să facă ordine conform unui principiu tocmai atrăgător. Îl şi găsesc îndată pe dictator în persoana unui nebun. Acesta fură ceva de la unii şi-l oferă repede celorlalţi. Ambele dictaturi ale secolului XX sunt fundamentate pe principiul egalităţii, ele fiind concretizate în detrimentul libertăţii individuale. Pentru prima dată în istorie apar societăţile perfect nearticulate ale maselor. Prin asta, ambelor dictaturi le-a reuşit să anihileze pentru lungi decenii fraternitatea. Motivul pentru care în aceste noi democraţii central-est europene este atât de spectaculos efectul distructiv al capitalismului constă tocmai în faptul că între cetăţenii acestor societăţi perfect nearticulate nu funcţionează nici măcar sentimentul solidarităţii, ci exclusiv egoismul dement regăsit în formele de comportament specifice micii ţărănimi şi micii burghezii, interesele de moment şi sfânta corupţie.


 


– În 1968 v-aţi împotrivit demenţei comuniste, aţi renunţat la presă si v-aţi retras într-un mic sat de pe malul Dunării. A fost acea experienţă hotărâtoare pentru scrisul şi viaţa dvs.?


 


A fost o decizie care mi-a influenţat întreaga viaţă. N-aveam serviciu, n-aveam locuinţă, textele mele nu erau publicate, m-am trezit subit că n-aveam nici un fel de venit, prin urmare nu puteam să decid altfel. Tocmai mă plimbam într-un parc din Budapesta cu soţia marelui scriitor Miklós Mészöly, prietenul şi maestrul meu, cu Alaine Polcz, originară din Ardeal, un psiholog de prestigiu, şi am între­bat-o ce să fac? A ridicat din umeri, a zâmbit puţin, de parcă situaţia mea ar fi o bagatelă, apoi mi-a citat un vers din Biblie... că nici păsările cerului nu întreabă ce să mănânce, ce să bea, totuşi Dumnezeu le dă să mănânce şi să bea. Am râs amândoi de situaţia când omul poate să rămână fidel acestui principiu, ca fiind singurul posibil, după care eu am şi rămas fidel. Evident, am dus lipsă de multe lucruri, dar mi-am recâştigat libertatea, în sfârşit am avut posibilitatea să lucrez tot timpul, or, acest lucru a fost cel mai important pentru mine, tocmai din cauza asta nu m-a interesat că sunt mai sărac decât şoarecele bisericii, la fel, că voi rămâne astfel. Nu ştiu cum se face, dar totul funcţiona bine. Câteva ţărănci bătrâne din sat au descoperit că acest „tânăr zâmbăreţ“ practic nu are ce să mănânce. Aşa-mi spuneau pe la spate, „tânăr zâmbăreţ“. Cu acest epiteton ornans mi-au atribuit până şi rangul de cavaler. Când era sezonul de fasole, îmi aduceau mâncare de fasole, când era sezonul de mazăre, îmi aduceau mâncare de mazăre. N-am depus eforturi să fie astfel, dar am considerat că este absolut miraculos aşa cum este. De exemplu, până atunci n-am ştiut despre mine că tot timpul zâmbesc complezent, tocmai de aceea nici nu m-am gândit ce înseamnă în cazul omului această dispoziţie pentru zâmbet.


 


– În democraţie, v-aţi retras din nou într-un mic sat din vestul Ungariei. Cum se vede acum lumea din acel colţ? Cât de departe suntem de valorile fundamentale ale umanităţii?


 


Nu, nu-i tocmai aşa, treaba asta s-a întâmplat cu puţin înainte de sucombarea dictaturii. Pur şi simplu m-am mutat mai departe, cât mai departe de Budapesta, departe de orice citadinism, respectiv de acel haos social creat de „socialismul realist“ care avea drept scop egalitarismul şi industrializarea smintită. Cum aş putea să redau concis din faţa a ce anume m-am refugiat? În viaţa pe care am trăit-o până acum, structura societăţii a fost reorganizată de cel puţin trei ori. Din punctul de vedere al evenimentelor e prea mult. Iar din punct de vedere personal, omul abia dacă poate scăpa cu sănătatea teafără. Cel de-al Doilea Război Mondial a reorganizat structura societăţii, apoi a reorganizat-o colectivizarea, apoi Revoluţia din ’56, iar mai nou democraţia. Consecinţele unei colectivizări forţate îmbinată cu industrializarea forţată s-au concretizat în faptul că marea majoritate a ţărănimii a fost obligată să se mute la oraş, dar concomitent cu consolidarea sistemului a fost demarat şi un proces contradictoriu. Pentru că marile oraşe erau supraaglomerate şi greu suportabile din cauza proiectării lor defectuoase, cei provenind din pătura micii ţărănimi, obligată să se mute în mediul urban, şi-au cumpărat mici parcele de pământ aflate la marginea oraşelor şi şi-au construit pe ele mici cocioabe, de regulă fără autorizaţie şi din materiale furate. La sfârşit de săptămână urcau la volanului automobilului recent cumpărat şi ieşeau la aceste case – aşa-zise case de vacanţă –, unde nu făceau altceva decât să asculte radioul dat la maxim. De altfel, nici n-aveau altceva de făcut. Pe de o parte, acest proces a reprezentat apogeul ingeniozităţii umane: o răzbunare simbolică pentru tot ce li se luase, o recucerire simbolică a bunurilor furate, iar pe de altă parte, acest proces a devenit o catastrofă a structurii urbane şi sociale. Nemaivorbind de catastrofa estetică în care până-n ziua de azi sunt până-n gât oraşele şi terenul din jurul acestora. Pe scurt: m-am refugiat din faţa haosului. Cred că-i nevoie de o sută de ani de democraţie să se instaureze o ordine acceptabilă. O ordine care să fie raţională, care nu aduce ofense intereselor colective şi celor de perspectivă, dar în acelaşi timp corespunde şi individului.


 


Înmormântarea este, din punctul meu de vedere, un eseu plin de poezie şi muzicalitate despre natura tragică a fiinţei umane. În timpul spectacolului auzeam înlăuntrul meu violoncelul trist şi melancolic al lui Pablo Casals. Cum vi s-a părut montarea de la Bucureşti?


 


A fost un spectacol captivant, o regie perfectă. În timp ce-i admiram cu gura căscată pe cei doi actori, am uitat complet că eu sun autorul piesei. Am avut impresia că Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba ne-ar fi condus printr-o imensă pădure în care mai întâi ei trebuiau să descopere drumul. Într-un cuvânt, şi-au însuşit textul cu întreaga lor personalitate, personalitatea lor s-a desfăşurat în întreaga ei complexitate, am putut-o vedea în cele mai diferite poziţii fizice şi psihologice, or acest lucru a fost de-a dreptul captivant.


 


– Cele trei piese de teatru – Curăţenia, Întâlnirea şi  Înmormântarea – fac parte dintr-un ciclu tematic? De ce v-aţi oprit şi nu mai scrieţi teatru?


 


Cele trei piese „trăiesc“ fiecare independent, într-adevăr există între ele o interdependenţă estetică. Pot fi interpretate trei seri concomitent sau chiar în­tr-o una singură, mai lungă, interpretate fiind chiar de aceiaşi actori. De ce n-am mai scris teatru? Pe de o parte din motive de cenzură, iar pe de altă parte şi-n primul rând din motive estetice. Pe mine nu mă interesează teatrul în care actorii n-au trup, numai cap, dar de fapt n-au nici cap, doar gură cu care rostesc sau tăifăsuiesc propoziţii prefabricate. Cele trei piese reprezintă o ofertă de ieşire din acest cerc vicios. Să conectăm gândurile, monoloagele şi dialogurile cu propriul nostru trup şi cu toate părţile acestuia. Existenţa unui trup să se conecteze pe scenă cu existenţa celuilalt trup. Pe scenă actorii să nu-şi folosească trupul în scopuri reprezentative, pentru ilustrarea textului, pentru demonstrarea unor morale. Ci să creeze situaţii. Treaba asta acum i-a reuşit lui László Bocsárdi. În ce priveşte spectacolele pieselor mele, până acum am avut parte doar în trei ocazii de asemenea satisfacţii. Nu s-a reuşit realizarea unor spectacole acceptabile, asta fie din motive de cenzură, fie că regizorii sau actorii au fost prea laşi. Apoi, după un timp, m-am plictisit.


 


– În tinereţe aţi fost şi fotoreporter, deci, legat la modul fizic de imagine. Cât de importante sunt imaginea şi muzica în teatrul dvs.?


 


Înainte de toate este imagine. În trunchiul cerebral se imprimă mai întâi conturul şi forma lucrurilor, abia apoi urmează interpretarea acestora. Pe de altă parte, limba are nu numai semantică, ci şi muzică, propoziţiile au ritm, cu acest ritm propoziţia însoţeşte starea fizică şi psihică a persoanei care vorbeşte. Deşi toată lumea vede acest fenomen, îl aude, îl trăieşte, literatura teatrală aproape că-l ignoră.


 


– În romanul Sfârşitul unui roman de familie, tradus la noi excelent de Anamaria Pop, ne vorbiţi grav şi profund despre minciună, frică, crimă, în­tr-o lume bolnavă de ură. În opinia dvs. care ar trebui să fie raportul dintre memorie şi uitare?


 


Fără uitare nu se poate supravieţui, în lipsa memoriei sau amintirilor nu se poate trăi.


 


– După atâtea aventuri spirituale – roman, dramaturgie, eseu, publicistică – ce anume nu aţi rostit încă? 


 


În realitate situaţia este taman pe dos. Un scriitor, cu cât scrie mai mult, cu atât îşi extinde lista erorilor. De fapt, lista lipsurilor este nemărginită. Iar dincolo de asta este foarte probabil că există mult mai multe lucruri despre care habar nu are. Doar senzaţia de frustrare îi semnalează că, iată, acolo ar trebui să fie ceva sau că este tocmai gaura neagră.


 

Traducere din limba maghiară de Anamaria Pop

 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul