Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tradiţionalismul inclus

        Mihai Rogobete

 

 Enigma procesului metaforic poate fi descâlcită, fără a recurge la paliativul cutiei negre, deschizând-o, sfâşiindu-i vălul verbal, ecranul pe care apare aidoma umbrelor chine­zeşti. Nici nu se poate vorbi despre existenţa vreunui vocabular ale cărui cuvinte, înseşi de nerostit, l-ar face de nenumit. Gândul devine gând, când se poate reflecta şi auto-proiecta. În oglinda sau pe pânza altui fel de gând, de a gandi, în altă paradigmă. Faraon ia decizia cauzală de a preveni cei şapte ani slabi visaţi în urma revelaţiei principiului parităţii extragerilor probabiliste, burduşindu-şi magaziile în cei şapte graşi. Să fi avut autorii textelor religioase revelaţia Principiului incertitudinii? Căci, dogmatice, Coranul şi Bi­blia au ţinut şi mai ţin să nu fie ba traduse, ba actualizate literar, dovedit fiind că revizuirea sau alterarea interpretativă a unei întâmplări de demult duc, prin smintirea da capo a întregii serii de evenimente, la o cu totul altă percepţie a prezentului. Sau, probabilistic, în condiţia unei surprinzătoare dar dovedite simultaneităţi, să fie vorba despre un fenomen asemănător celui al alterării cromatice din pictură, când o pată de culoare îşi aruncă asupra celorlalte complementara?  Autentic, procesul metaforic este posibil tocmai datorită capacităţii de a amorsa şi paradigmele inactive, limbajurile mentale potenţiale ale căror vocabulare latente sunt fie uitate fie neinventate. Tot înalt iniţiatul Faraon negociază la sânge cu Moise parafora închegată între tridimensionalitatea culturii egiptene piramidale şi bidimensionalitatea dualismului tribal evreiesc, revelaţia monoteismului regenerator neocolindu-l. Mai curând sau mai târziu piramidala se va „prăbuşi”, terra ferma lunecând în Exod pentru a germina creştinismul. 

Tautologică, analogică, logică, probabilist-relativistă şi aforist-indeterministă, mintea şi-a plăsmuit dintotdeauna tot atâtea reprezentări despre lumea - de asemeni ireductibile - de altfel coerentă şi unitară. Nu, nu trăim într-o puzderie de realităţi, ci într-o transparadigmă autoregenerabilă prin terţiul inclus favorizat de diversitate. De unde propensiunea pentru viciul bucuriei extatice a creaţiei, dacă nu din seducţia pentru incendiul lăuntric al flamei semiotice regeneratoare! Cu fiece pagină, viclenind cândva de-a hoţul vigilenţa boantă a vardiştilor cu ascunzători verbale originale, subversivul Luca Piţu răstoarnă guvernul Limbii române dintr-un fagure cu şi mai multe cotloane. Dacă cei patru evanghelişti au fost trei, Luca Piţu şi Matei Călinescu, e pentru că Viaţa şi opiniile (transsistemicu)lui Zacharias Lichter rosteşte adevăruri care, socotite pe nedrept anarhiste, şi astăzi cu greu s-ar şopti. Ce altceva face ludicul şi manieristul Şerban Foarţă, decât să stoarcă din lutul agrarităţii orale, reţetele porţelanului şi majolicii a la Bastion!  

Identitatea, asemănarea, contrarietatea, ireductibilitatea şi absurditatea fac scala intuiţiilor numite, în parte, din… superstiţie, terţiu inclus. De la şoapta mută a auto-identităţii imanente, murmurul asonant sau al rimei simple a cuvintelor de acelaş fel cum că totul şi toate sunt una, chicotitul metaforei că încă mai sunt multe de înţeles şi aflat, ţipătul oximoronului şi aforismului că lumea încă e-n Facere şi-n lucruri şi-n gînduri şi în cuvinte, la bubuitul de neauzit cum că niciodată nu-i vom da de capăt, pentru că gândind-o o tot înmulţim, terţiul inclus este gandul ţâşnit dintre două sau mai multe culori, două slove, două idei sau mai multe paradigme, nici ca una nici ca celelelte şi nici media dintre ele, ci, regenerându-le şi regenerându-ne, peste ele şi dincolo de noi. 

Terţiul exclus îndepărtează, sporind-o, conform Teoriei lui Heisemberg, alungă transcendenţa; incendent, terţiul inclus ne-o apropriază. Transcendenţa gândită modern exclude atât transcendenţa tradiţiei cât şi pe cea a modernităţii - modernitatea se autoexclude, ca sofism maniheic şi eşec „dialectic”. Terţiul exclus îşi exclude însuşi mitul: progresul. Căci, dac-am pune în succesiune prin logica neexcluderii paradigmele, mirarea nu ne-ar ocoli. Cum timpul în sine al paradigmei tautologice nu poate fi „gândit” decât imanent, ireprezentabil, n-are cum fi considerat altfel decât nul, neputându-se vorbi nici despre „inainte”, nici despre „după”. „Următorul”, cel al paradigmei dualist- maniheice se mişcă simetric, ciclic, periodic - staţionar – progresând, dar pe loc. Abia raţionalismul determinist-cauzal  – trivalo­ric – inaugurează tripartiţia trecut-prezent-viitor: timpul cauzei trecute, timpul procesual prezent, timpul efectului viitor. Care cauză, dacă, „stând”, fără consecuţie, paradigma dualist-maniheică „anterioară” nu poate creea niciun fel de efect? Efectul cărei paradigme este, la rându-i, când timpul cainico-imanent este nul? Care este paradigma-efect a celei raţionaliste, dacă nu tot ea însăşi, (cauză-efect-cauză-efect-cauză-efect-cauză…), redundantă la infinit? Factice, sofismul maniheic tradiţie-modernitate este supersti-mitul progresismului dialectic: contrariile nu-şi stâmpără lupta întru „unitate” până nu se rup şi distrug reciproc totalmente. Non-cauzal, saltul dialectic e inconceptibil.

Într-un articol recent din Convorbiri literare, (9/2009), Basarab Nicolescu, autorul Teoriei transdisciplinarităţii spune: „Ionesco a citit cu atentie nu doar Logică si contradictie, ci si Principiul antagonismului si logica energiei, lucrarea fundamentală a lui Lupasco în ceea ce priveste tertul inclus – acest tert misterios între Bine si Rău, între Frumos si Urît, între Adevăr si Fals.” Cum să poţi însă activa terţiul gândind exclusivist, numai maniheic! Cum să mai transgresezi disciplinele şi de ce, dacă toate gâfâind dihotomic sunt reductibile? Cu  materialism şi idealism, stângă şi dreaptă politice, materie şi antimaterie, electron şi proton, undă şi particulă, formă şi conţinut… tradiţie şi modernitate?

După cel stilistic-verbal, vălul care mai trebuie smuls este cel compoziţional. În tabloul claselor sale mentale, so­cietatea îşi posedă mai mult decât convenţionalitatea istoriei: temporalitatea. Spaţialitatea destinului, pentru cel trăitor în simultaneitatea colectivă a prunciei cainice, adoles­cenţei maniheice, tinereţei raţionaliste, maturităţii relativiste şi aforist-indeterministei vârste înaintate. Spaţio-temporalitatea reprezentărilor noastre şi realitatea spaţio-temporală  sunt ceea ce şi cum le gândim. Respectând axiologia Stagy­ritului – nederivabilitatea, suficienţa şi necontradicţia – adică principiile ireductibilităţii valorilor, orice sistem e posibil şi fără cusur. Dar tocmai insuficienţa face omul, contradictoriu şi manipulabil, sistemabil social, sperând sa tră­iască întru şi pentru perfecţiunea sa nu a sistemului. Cum,nu-i aşa, câtă vreme, ca sistem teoretic, marxismul este ireproşabil!Acceptând – dovedită – evidenţa simultaneităţii tuturor paradigmelor, tâlcul metaforei e deja limpezit. Nu numai „între”-le alăturării a două cuvinte diferite scapără sensul şi intuiţia, ci, mai ales, cel paraforic, incendenţa dintre două sau mai multe paradigme, revelaţia regeneratoare garantă a continuităţii - inclusul exclus raţionalist -  punct fix şi peren - tradiţia eternă de a mai fi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul