Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un mic roman de iubire, exotic şi aventuros

        Dan Cristea

Dacă despre Gerda, cartea anterioară a lui Constantin Stan, se putea spune că e deopotrivă un roman care povesteşte şi un roman despre roman, în cazul volumului Trăieşte şi mergi mai departe partea de story se arată exclusivă. Micul roman, scris între mai-august 2009, cu scopul prezentării la un concurs de proză pe care l-a şi câştigat în cele din urmă, e o poveste aventuroasă şi exotică, pusă în cadrul unei localităţi-port din Brazilia, necunoscuta şi îndepărtata Paranagua, situată undeva pe lângă estuarul La Plata.

Un mineralier românesc ajunge aici, după luni de navigare prin Atlantic, având la bord şi pe un tânăr jurnalist, asimilat ofiţerilor de pe vas, căci, aşa cum e cutuma, cine e la bord e marinar şi trebuie să se supună regulilor marinăreşti. Paranagua, după descrierile din carte („Personajele descriu lumea spre a o înţelege şi a se înţelege pe ele“), ar fi un orăşel păcătos, înecat în sărăcie şi cu lume amestecată, cu portul în afară, pe malul fluviului Parana, cu un singur bulevard şi o clădire adăpostind poşta, cu câteva magherniţe, impropriu numite hoteluri, şi cu câteva localuri, cum e terasa de la şWinnersş, unde mişună prostituate şi marinari angajaţi în comerţul cu sex. Ochiul romancierului, exersat îndelung în arta reportajului, surprinde cu abilitate atmosfera, mai ales dezolarea şi deznădejdea locului, unde se petrece o adevărată luptă pentru supravieţuire: „La Winners se instaureză pas cu pas liniştea. Liniştea de la Winners este mai deprimantă decât tumultul de la Winners. Mesele sunt pline de resturi de mâncare, de mucuri, de coji, de bălticele de bere, cola, vin încă neuscate, de ambalaje de prezervative. Pe jos, pe pietrişul aleilor dezastrul este la fel de mare. Dar cel mai mare dezastru sunt oamenii. Au mai rămas cei care nici capul nu şi-l mai pot scula de pe masă şi o puzderie de fete urâte. Din corp li s-a scurs şi ultima picătură de viaţă. Mâinile le atârnă inerte pe lângă trup, feţele arată ca în desenele naive ale copiilor - fără nicio expresie, păpuşi urâte de carton. Urâte şi triste. Disperate. De cei douăzeci de dolari la care sperau în noaptea asta depind adesea toţi din familie. «Trebuie să trăieşti, trebuie să trăieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie, trebuie, trebuie», «aici, acum, oricum» le citeşti în priviri, în gesturi, în deznădejdea lor. În invidia lor care se uită la ea. Ea, fata asta cu ochi oblici de asiatică, este la masă cu unul care încă se ţine pe picioare, bea dintr-o cola, direct, fără obişnuitul pai vârât în sticlă, şi chiar dacă e târziu o să-l convingă, o să-l convingă, o să-l convingă să scoată din buzunare, din portofel, din sărăcia, din bogăţia, din pofta lui, nenorociţii ăia de 20 de dolari.

Din când în când se mai produce un freamăt: un taxi pare a fi oprit în apropierea terasei. Ospătarii se trezesc din picoteală şi se depărtează puţin de stâlpul de care se sprijineau, fetele se grăbesc să-şi îndrepte spatele, să alunge şuviţa de păr ce le cade pe frunte, să tragă de bluză spre a lăsa mai la vedere sânii, cele ce porniseră spre baie amână momentul fiziologic şi se întorc spre a se reaşeza la mese. Bărbaţii fac eforturi de a ţine ochii deschişi scrutând intrarea. Dacă mai pot, se apucă de pahar spre a se amăgi că sunt nişte petrecăreţi neînvinşi de băutură. Cu gesturi reflexe îşi pipăie buzunarele, în minte fac socoteala - cât au cheltuit, cât mai au disponibil? Preţ de câteva secunde se lasă liniştea pândei. E atât de intensă încât le auzi până şi gândurile. Sigur, speranţa moare ultima, dar tot moare: nu intră nimeni! Dincolo de Winners oraşul îşi înfundă în întuneric, în sărăcie, în disperare zgomotele cu care îşi semnalează viaţa de noapte“. 

Romanul ne oferă şi o poveste de iniţiere în acelaşi timp, căci aproape tot ceea ce încearcă tânărul jurnalist, pe mare sau în porturile în care poposeşte, constituie experienţe noi în existenţa sa. Astfel, la Winner, unde merge din aceleaşi motive ca şi camarazii lui de pe vas, personajul o cunoaşte pe Silvana („fata cu ochi oblici de asiatică“), o mulatră cu şzâmbet cuceritor şi inocentş, alături de care trăieşte aventura neobişnuită de dragoste a câtorva zile şi nopţi. Silvana propune o ipostază a feminităţii (una din temele prozei lui Constantin Stan), „femeia îndrăgostită“, care se dăruie, sub chipul aparent, înşelător al prostituatei, condiţie însă care „n-a acrit-o“ şi din pricina căreia nici „nu se simte murdară, terfelită, nu are resentimente şi nici uri justificate sau nu“. Pentru Silvana, aşa cum se remarcă, şa uita şi a ierta sunt sinonimeş. Femeia de pe alt continent e loială, generoasă şi îndatoritoare, simplă şi profundă, misterioasă şi vitală, cum o arată şi numele păduros, căci „miroase a flori de câmp, a mango, a răcoare, a ananas, a iubire şi moarte“. Suferind un vertij aproape inexplicabil, personajul are sentimentul că retrăieşte, prin îngrijirile şi ocrotirea Silvanei, momente de copilărie fericită  („Apoi, iei act de mâna Silvanei care îţi tamponează fruntea cu un şerveţel parfumat, de ochii ei care te privesc aşa cum nu te-a privit nimeni din copilărie: cald, adânc, rugător, inundându-ţi trupul de căldura plăcerii de a fi bolnav alintat“). Nuanţa maternă intră şi ea, aşadar, în componenţa aceastei ipostaze a feminităţii de care personajul se simte atras („Se pare însă că eşti un mic pervers: îţi place, te simţi bine, nemaipomenit de bine, suspect de bine“).

În acelaşi timp, tânărul jurnalist, pornit să navigheze pe apele Atlanticului, poartă cu sine amin­tirea unei iubiri destrămate, dar care îl urmăreşte răscolitor, căci, în bună măsură, el e un om al trecutului, ancorat în trecut şi bântuit de către acesta („contează mereu ceea ce ne aducem aminte, doar ceea ce stăruie adânc şi dureros în fibra fiinţei noastre, dacă a rămas acolo înseamnă că a fost important, că ne doare adesea neînţelesul acelei întâmplări, acelei senzaţii, că ne întoarcem către ea trăind-o din nou“...). Cam ca personajul lui Camil Petrescu din Ultima noapte..., personajul lui Constantin Stan intră într-o relaţie de dragoste, la început cam contrecoeur, cu o fată abia trecută de 18 ani, dezinhibată şi plină de surprize, sfârşind prin a se simţi prins ca într-o capcană obsesivă. Fata se cheamă Maya, referinţă la lumea ca iluzie: „Ce să faci cu o iluzie? Este frumoasă doar cât durează, dar deziluzia durează toată viaţa. Ai avut iluzia că eşti iubit. Te-ai legănat, mai degrabă laş în această himeră, în această caracatiţă ce te cuprinsese cu toate braţele, cu puternicele ei braţe de minciună pentru că îţi făcea bine. Erai poate fericit. Ai aflat că nu, nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ele există sau nu există“.

Maya reprezintă astfel o altă ipostază a feminităţii, europeanca sofisticată  şi egoistă, obsedată de propria realizare, dar nesigură de sine, pentru care iubirea nu constituie un ritual, ci simplu instinct. Această ipostază ar exemplifica şi ceea ce naratorul numeşte „greaţa care ni se face de cadavrul iubirilor noastre, care mor şi ele ca oamenii, contorsionate, înţepenite în poziţii nefireşti“. Cum scria Constantin Stan în precedentul roman, în Gerda, „Orice poveste este povestea unei dispariţii care, de fapt, nu vrea să dispară“.

Un stil febril, aplecat spre cuvânt şi frază, punctează sugestiv evocarea unei iubiri trecute şi intrarea sub zodia uneia noi, trăite la timpul prezent. Povestitorul-locutor este un soi de alter-ego al personajului, căruia i se adresează la persoana a doua („tu“), precum într-un discurs în oglindă, artificiu narativ care creează o oarecare distanţă de martor sau de judecător al faptelor eroului şi al întâmplărilor prin care trece. Acesta s-ar caracteriza, la rândul său, prin modul prea serios în care consideră lucrurile, titlul romanului sugerând atingerea unui soi de compromis comportamental necesar deve­nirii şi existenţei în genere. Viaţa se hrăneşte din gânduri, din iluzii, din speranţe, din ceea ce este perisabil. Inalterabilul se confundă cu inertul.

Prologul la roman şi capitolul V al acestuia sunt scrise la persoana întâi, primul text amintind o zi toridă din iulie, când eul-copil încearcă, pentru prima oară, sentimentul „morţii în general, al dispariţiei viului, a trecerii lui în mineral, în inert, în ceva ce nu mai poate deveni, transforma“, în timp ce al doilea text evocă sfârşitul copilăriei, al „para­disului lumii fără griji“ şi impresia (pascaliană) a singurătăţii proprii rătăcite în imensitatea cosmică: „ştii că ţi-ai spus că stelele vor fi acolo şi când tu nu vei mai fi, că murind nu le vei mai vedea niciodată, realizai că eşti repede pieritor şi că în univers erai mai puţin decât clipirea rapidă a unei stele, ai plâns în hohote, cu zguduiri de trup, până într-un târziu când probabil ai adormit, ameţit de atâta cer, de atâtea stele, de mirosul ierbii...“ Sunt două texte poetice care sugerează nu numai „morala“ romanului, dar şi legăturile dintre iubire şi moarte (prezentă în multe feluri în roman, inclusiv prin decesul suspect al unui membru al echipajului), căci poezia naraţiunii provine din atmosfera de solitudine şi de sfârşit de lume, din lumina crepusculară, apropiată de vis, în care sunt învăluite întâmplările. Cauzalitatea nu-şi prea găseşte loc în paginile acestui mic roman, presărat cu lucruri pe cât de reale, pe atât de inexplicabile.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul