Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie sudată fără mască

        Felix Nicolau

Exista acea categorie a scriitorilor risipiţi pe siturile literare şi pe care toata lumea îi aşteapta sa debuteze în volum. Faptul ca ei sunt mai exigenţi cu propria lor creaţie sau ca au mai mult ghinion în relaţia cu editurile nu înseamna ca cei ce publica în draci ar fi cu ceva mai buni.

Ilieş Gorzo tocmai a ieşit din aceasta categorie. Şi aşa cum poezia lui e altfel decât a confraţilor, aşa şi debutul lui e unul cu flama. Când vezi masivitatea elastica a Carţii sudate şi când auzi ca înauntru textul îşi împarte spaţiul cu gravura, îţi vine s-o pipai, s-o miroşi, sa tragi de ea, s-o frângi pe genunchi, ca sa vezi ce e ascuns acolo. Asta pentru ca este vorba despre o carte-obiect, lucrata cu migala de poet şi fratele sau, artistul plastic Dumitru Gorzo. Ediţie limitata, 100 de exemplare. Un obiect de arta mai mult lung decât gros, realizat din pâsla sintetica tratata special şi prinsa în trei şaibe solide sudate. Cartea sudata, cum zice chiar autorul textier, este o carte asudata. La ea s-a muncit imens. În consecinţa, nu poate fi citita decât cu flexul. Daca o carte noua, cu paginile înca lipite, are nevoie sa fie dezvirginata cu un coupe-papier, aici este trebuinţa de un flex. Carte barbateasca, zavorâta în tacerea ei, înnebunindu-te de ciuda. În care nu merita sa patrunda decât cei cu mintea taioasa ca un flex.

Întins cât o jumatate de masa, volumul, paradoxal, închide în el poeme condensate, luate la ciocan pâna când au devenit capsule pocnind de inteligenţa şi aluzii comice. Mulţi au fost cei care au cazut în capcana de a considera poemele lui Gorzo bufonerii, parodii, deci refracţii ale unor scrieri aparţinând altor autori. Poetul, deşi mereu pus pe şotii şi lansator de sentinţe trasnite în grai moroşan, nu e un talent în stare bruta. Ţeasta lui de omuleţ Gopo e doldora de filozofie clasica, moderna şi postmoderna. Nu e de joaca! Omul te pune la pamânt într-o discuţie cât ai clipi din ochi. Arta lui nu e nici stand-up poetry, nici limerick, chiar daca da senzaţia.

În tacerea lui hâtra, Gorzo vede lumea altfel decât ceilalţi literaţi. Daca Şerban Foarţa scapara efecte manieriste din cuvinte sucite şi rasucite, daca Emil Brumaru amesteca galeş porcarele cu tandreţuri şi trufandale, daca Gabriel H. Decuble ia în raspar metehnele româneşti în scenarii poetice bufe, poetul-sudor taie umorul în felii scurte, geometrice şi le pune pe un platou hermeneutic. Mai sus-pomeniţii scriitori, care i-ar putea parea rude îndepartate, mustesc şi ei de coniac livresc. Celulita culturala se aduna în cercuri pe trupul ager al minţii lor. De Gorzo, însa, se prinde mai greu, pentru ca el nu se deda la jocul infinit cu vocabule sau cu idei luate în raspar. La el e mai simplu – punct ochit, punct lovit.

Ca ia în tarbaca fetişurile literaţilor e clar. Nici un critic-avocat nu-l poate disculpa de aşa ceva. Circumstanţa atenuanta este mereu activa autoironie: „o metafora /se baga în sufletul meu/ şi-l largeşte/ ca pe-o şoseta folosita de yeti./ ma simt emasculat,/ eviscerat,/ sfârşit” (poezia. full-contact). Sufletul facut şoseta labarţata de catre metafora are spaime post-cartaresciene: „phluturele este rau, urât, incomplet,/ phluturele vrea sa ma sperie, atinga, sa nu mai fiu” (phlu­turophobia). Indiferent ca sare la gâtul obsesiei fluturatoare a lui Cartarescu sau nu, Gorzo niciodata nu învârte doar cubul Rubik al cuvintelor. Nu urmareşte simple efecte de acrobaţie lexicala. Întotdeauna este o intenţie critica în subtext, daca nu mai multe. De asta, la recitare, textulele, cum ar zice Luca Piţu, par un soi de epigrame spumoase şi nimic mai mult. Ca un adevarat yoghin, poetul se cade sa-şi arate puterile numai în faţa celor cu atenţie sporita. La lectura, poezeaua devine poem-obiect.

Asocierile sunt naucitoare, buclucaşe. Exact ca în unele lucrari ale lui Dumitru Gorzo: Catedrala de slanina, Câinele porc, Cap cu steaguri etc. Cum ajung drogurile pe mâna hibrizilor folclorici e de neînţeles: „jumatate_de_ înger_blond calare_pe_/_jumatate_de_mistreţ_cu_un_coi_de_argint./ întinse cu jumatate de gura garoul ce/ îi scapa din jumatate de mâna şi/ îl plesni peste jumatate de faţa/ de îi sarira jumatate din pene/ pardon, un sfert” (ma de ce te droghezi droghezi). Cratima se-mburda, devine underscore ca în adresele de mail. Finalul e abrupt, „pardonul” sparge rama poveştii, iar titlul e încarcat de ecou. De la basm, mintea îmi sare vrând-nevrând la Vicontele taiat în doua al lui Italo Calvino. Chiar şi textele foarte transparente, peste care eşti tentat sa treci în galop, au o rasucire inteligenta înspre sfârşit. Bunaoara, o elegie despre o scriere extrem de mişcatoare, capabila „sa înmoaie inimile/ celor mai aspri editori”, în aşa hal încât „sa uite pentru moment/ de toate problemele lor/ şi sa se gândeasca numai la ale mele”.

Seriozitatea lui Gorzo în başcalie este inimitabila. Versatil, se îndeparteaza de el însuşi, mimeaza stiluri şi maniere, apoi revine impecabil la felul lui de zicere. Poate scrie „în genul” oricui, demasca clişee şi mecanisme poetice asamblate „pe vapor”. Întrebarea este – îl poate cineva imita pe el? Pe acel Gorzo din momentele lui de graţie, când nu apeleaza la poante facile, când este extrem de precis în construcţia miniscenariilor satirice? Şi nu doar satirice, ci abordând lumea din unghiuri nebanuite, aşa cum numai cineva care înca nu a ieşit din Ieud o poate face.

Ironia şi autoironia sunt, în cele din urma, forme ale pudorii, ale dreptei masuri. Nu te iei prea tare în serios, nu ţi se pare ca eşti buricul târgului, ţi-e jena sa iei poze grave şi sa declami tragedii care îţi scot nume de autor sensibil, adâncit. Ironia ca bun-simţ. Un bun-simţ demitizator, în sensul de demistificare. Lucrurile aşa-zis importante sunt vazute anapoda. Aşa se ajunge la esenţe, şi viaţa îţi apare în toata piticimea ei omeneasca, prea omeneasca. Nu e poezia romanian song o pastila care face cât un tom despre psihologia poporului român? „ştiţi, în legatura cu /nu s-a/ dar o sa/ uite, haideţi sa/ de fapt/ daca va/ s-ar putea ca/ însa/ deşi/ mda”. Şi nu este oare budista poetica exact datorita inteligenţei corozive puse în joc? Nu e mai cinstit aşa, decât sa tuni şi sa fulgeri cu mâna pe inima şi ochii bulbucaţi înspre ceruri? – „în padurea cernica/ de la manastirea cernica/ ţânţarii nu sug sângele/ nici al omului, nici al animalului / ci se hranesc numai cu seva plantelor/ pe baza articolului nr. 13 din legea cultelor”. La fel de acut este rezolvata şi problema naţio­nalismului sau cea a iredentismului: „numele meu este ştefan cel mare şi ma ocup de imobiliare” (astazi m-a enervat un ungur).

Când atâtea manifeste (Noua sinceritate, Performatismul, Manifestul poeziei europene) combat ironia şi cauta ieşiri din postmodernism, Gorzo relanseaza pe piaţa ironia nastratineasca. Adica acel soi de ironie care deşurubeaza lumea pocita şi o lasa aşa, sa rugineasca descompusa.

Dar, dincolo de orice fel de intenţii subversive, partizanului îi place mai cu seama sa traga chiulul de la gherila împotriva ta­libanilor politicii şi artelor; sa scrie doar pentru sufletul lui. Astfel, gotan project devine la el goat project, de unde şi rescrierea „industriala” a basmului lui Creanga: „aş pune pe roate o fabricuţa /foarte poluanta, care/ pe o raza de câţiva kilometri/ sa emita noxe severe/iar ploaia acida/sa-ţi arda pielea/ cum mi-a fript mie inima/ când mi-ai mâncat iezişorii”. Un supermarket este vazut cu ochii cândva ageri ai lui Cartarescu şi Iaru: „iubita mea cu gene lungi/ ce vii de la megaimage/ şi tragi maşina în garaj/ iar eu cobor/ cu pas uşor/sa te ajut la pungi”. Doar ca Gorzo este mai eficient. El ia poezia din scurt şi, dincolo de aspectul burlesc, monteaza instalaţii zalude ori scrie tratate de (para)ontologie pe o boaba de piper: „bea pâna zace/ manânca pâna i se apleaca/ fu­mea­za ca şarpele// n-ar da cu matura,/ n-ar da cu mopul” (omul este o fiinţa smiorcaita).Gorzo e chinez – migalos şi precis ca un tun cu laser. Singurul meu regret este ca a exclus din volum unele poezii de o sclipire usturatoare şi a inclus altele, de calibru inferior. Orişicât, nu ma tem ca cineva o sa adoarma citindu-i miniaturile trase în rafala. Înca o data: deşi pare naiv şi pus pe giumbuşlucuri, nu e deloc doar aşa. Ştie el ce ştie când îl lamineaza pe Eminescu: „cine m-aude cântând zice ca n-am nici un gând /însa am unul” (mai am un singur gând). Mai departe, soarta lui de scriitor ţine de înţelepciune, de capacitatea de a nu se pastişa pe el însuşi, aşa cum fac alţii pe motivul ca, de fapt, aprofundeaza. Cu alte cuvinte, Gorzo atârna de Gorzo. Respectiv G&G.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul