Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la „omul disponibil” la funcţiile poeziei

        Viorica Răduţă

Ion Zubaşcu concepe scrisul ca pe un melos care curge ca fluviul Alfeu. Întors la sine, dar risipindu-se iarăşi într-o construcţie lirică circulară şi de oracol, cu retorica la îndemână. De aceea, un pathos bântuie continuu (în) poetica sa. Cantosurile crescânde sunt nuanţate, redimensionate şi distribuite în dublură, una de curs întru poezie, cealaltă lirică, amândouă pe o cale (dorit regală!?) arhaică, multiplă, a „omului disponibil”. Acest ins plural, de tip arhaic, adoră calităţile şi cantităţile, toate dimensiunile lumii, Arta şi Mintea, cum ar spune, însă, un adevărat alchimist, deşi Ion Zubaşcu se mişcă în aluviuni poematice explicite, dăruirea sa domină chiar materia lirică în proximitatea credinţelor de viaţă şi scriitură, amândouă cu o acută alegere a „locului”, Maramureşul dintâi, versus extrema cotidianului torturat de fragmentarism, aleatoriul cel jurnalistic şi biografic, până când totul intră în ceremonia şoptirii magice, a Centrului, stării de a fi în lirică şi dincolo de ea în Natura Mamă, corp divin.

Poetica vieţii e deasupra celei livreşti în Omul disponibil, volum proaspăt apărut la Editura Brumar, o altă faţetă a singurului poem bătut de decenii, dar străbătut de ordinea/unitatea întregului care devine un proces nesfârşit, o stare de melos profetic, alcătuit din 12 prim-planuri, alternând discursivitatea cu poezia, totuşi pe un ritual de stabilire a Poeziei întru fiinţare, locuire, sacru. Poetica aminteşte cosmicul expresionist, cum şi desele contraste ale spunerii şi trăirilor între sacru şi angoasant o fac. Accentul liricii târzii a lui Blaga e de aflat şi în notele de integrare în unitatea Mumelor la Zubaşcu. Iată arhaicul, stihialitatea, formulate ca „laudă” a spaţiului intermediar, pe tipar blagian: „Între două milenii, între aceste stihii/ stau cu destinul în mână şi scriu:/ Prin pădurile noastre cocoşii de munte/ nu vor cânta niciodată cântece de pustie”. Ipostaza contopirii în Tot are, însă, o matrice de tip biblic, logosul, un „înăuntru al limbii materne”, cu sacrul devoalat ca „aerul din vechime al Mumei”.

Feţele poemului acesta unitar sunt asumat arhaice. Reînnoit, adiţional, poemul lui Zubaşcu funcţionează pentru sine, un mod de unificare a fiinţei „disponibile”, adică multiforme în chiar momentul scrierii ca trăire, poemul 10 fiind o reuşită alegorie a cărţilor trăite. Iată o prezentare a propriei stări, de multiplu în unitate, ordine, iluminare: „Tot timpul îmi cresc mii de braţe, mii de picioare, de ochi şi urechi, mii de guri vorbitoare şi suflete peste margini, dar eu vreau să fiu ca toţi ceilalţi, om ca oamenii, cum se spune. Om ca lumea” - s.n. Chiar scrisul, în fizica lui, e scrijelire, străveche pictogramă: „Mă voi adânci în ultima sală a peşterii/ şi acolo îmi voi zgâria firavele mele cuvinte/ lângă palmele imprimate în piatră ale tuturor celorlalţi dinainte”. La forma arhaică a scriiturii se alătură, fireşte, în sincretismul din momentele magice ale poeziei, cântecul. De aceea, poemul reface o stare a multiplului orfic, dezmembrat întru recompunere, cântarea mereu întoarsă la origini, ca fluviul Alfeu, cum şi Omul disponibil se tot realcătuieşte din poezii mai vechi într-un corp de douăsprezece, amintind, în construcţie, mai mult de epopee decât de tipar biblic, deşi poemul antropomorfizat strigă pe ton de ves­tală un corp sanctificat, totdeauna explicit în spaţiul magic care e poezia, cu funcţiile sale sacerdotale, reînnoite la poetul care foloseşte crezul cathartic în loc de captatio, cu o extremă dăruire în verbul-fiinţare. Rostirea e poem, dedicat Mumei, Naturii, fie şi în (auto)biografia transmutată în simboluri şi semne tot arhaice în deplina lor manifestare livrescă.

Zubaşcu introduce în starea pateticii sale, rostite profetic, şi pe aceea a alterităţii sociale, dar relaţia impură se transformă în pura întoarcere la sine prin Celălalt: „Sunt pregătit să-l întâmpin pe Celălalt”. Alchimia poemului înseamnă purificare, transgresare a livrescului în viaţă, alegerea biograficului mutat în supliciu, paradoxal devenit tot logos, în cele din urmă: „Poemele noastre de dragoste sunt cei patru fii ai noştri”, „Nu pot să sacrific femeia pe care-o iubesc/ şi copiii pe care-i iubesc/ de dragul cuvintelor «copii» şi «femeie»“. Marea dramă e a rostirii, poetul trăieşte expresionist limita cuvântului, ca într-un paradis distrus („m-am izbit din partea cuvintelor de o rezistenţă/ pe care n-am fost în stare s-o trec pe deplin niciodată”), clamând funcţiile pierdute ale însuşi actului scriptural, dar cu alegerea paradoxală a „locuirii” acestuia („Eu sunt viu şi-mi ajunge că am scris aceste poeme”).

„Cântul X” este o elegie nudă, plasată între discursivitatea şi lirismul vizionar al celorlalte, în ciclul de 12 apostoli care se vor când infernali, când luminoşi în profetismul lor, riguros compus pe cele două poetici discrepante liric, dar asamblate cu febrilitate locului dublu care e viaţa şi litera Ion Zubaşcu, totdeauna pus pe integralitate. Mai bine zis de poziţionat pe formula arhaicului, a ceea ce Gilbert Durand stabileşte în Ştiinţa despre om şi tradiţie ca fiind Principiul Unităţii, „unitate a cosmosului şi pluralitate, dualitate, cel puţin, a eului… Pentru gândirea tradiţională omul se dovedeşte a fi multiplu, divers”, Editura Ideea Europeană, 2006, p. 33. În felul acesta, poetica, asigurată şi de titlul tematic al volumului Omul disponibil, devine o traducere a eului resimţit ca divers, la fel de suplicial manifestat în stiluri de artă ca şi de viaţă, în unitate. Dorinţa autorului, care concepe un poem unic drept stare „disponibilă”, este de a se menţine simplu, pur şi impur, însă, în multiformul livresc şi realist, lucru care dă tocmai drama sa din adânc, profesată ultimativ, ca într-o tragedie eşuată continuu, pe care aş formula-o în cuvintele lui Vladimir Jankélévitch: „…catharsis-ul nu cere numai ca omul ispitit să se prefacă surd în faţa cântecelor seducţiei hedoniste (concep scrierea la I.Z. în această notă trăită acut), ci şi să se refuze solicitărilor de mărunţire şi de va­rietate…”; Nemira, 2001, p. 52). Efortul de a reface „corpul dumnezeiesc al tradiţiei”, e tocmai diversitatea ca ispitire: „…şansa mea de supravieţuire, ca organism viu al limbii, e să mă întorc printr-o nouă adaptare la viaţa reală din jur…”. I.Z. face curenta transmutaţie postmodernă din actul scriiturii în viaţă, „carnea poemelor” tipărite. Aşa, funcţiile poeziei sunt din nou activate. Iată adevăratul supliciu.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul