Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O carte de învăţătură

        Gelu Negrea

Este omul un animal raţional? Şi dacă da, atunci de ce în lume se comit atâtea greşeli grave? Care poate fi rolul experienţei istorice şi al înţelepciunii politice în evitarea lor? Este posibil ca imprevizibilitatea viitorului să fie, măcar parţial, anihilată prin schiţarea predictivă a unor obiective dezirabile şi realizabile? Ce trebuie să facă omenirea pentru a-şi prezerva un viitor acceptabil, în care crizele de genul celei pe care o traversează în prezent să nu gliseze într-un dezastru fatal? În ce fel pot fi evitate (sau atenuate, numai) efectele unor astfel de învolburări maligne ale timpului istoric?

Iată câteva întrebări pe cât de simple, pe atât de stringente şi tulburătoare aflate, dacă nu pe buzele tuturor locuitorilor Terrei (mai bine de 80% dintre ei n-au timp de asemenea dileme, fiind vital preocupaţi cu supravieţuirea la limita de jos a sărăciei cronice), cu siguranţă pe ordinea de zi a cabinetelor şi laboratoarelor de analiză unde se pun la punct strategiile majore ale evoluţiei lumii contemporane şi de unde emană deciziile fundamentale ce configurează viitorul a ceea ce, în urmă cu mulţi ani, Marshall McLuhan numea „global village” (sat planetar).

Cu mijloacele unei euristici superioare, la cele mai multe dintre ele cutează să răspundă cartea lui Mircea Maliţa, Socoteala minţii noastre (Editura Academiei Române, 2009), situată în prelungirea abordării, în anterioara sa bogată bibliografie (Aurul cenuşiu, Idei în mers, Zidul şi iedera, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Jocuri pe scena lumii etc.), a unei problematici cvasisimilare, adâncită şi racordată la provocările pe care le ridică în faţa oamenilor de ştiinţă şi de conştiinţă de pe toate meridianele acest nou început de secol şi de mileniu. Sintagma din titlu este preluată, cu întreaga sa arhaică încărcătură de parfum lingvistic, din Divanul lui Dimitrie Cantemir şi trimite în chip direct la convingerea autorului, devenită motto-ul părţii a patra a lucrării: crizele se nasc în minţile oamenilor şi acolo trebuie oprite!

Ca un Neagoe Basarab de secol XXI, Mircea Maliţa oferă unui virtual tânăr al zilelor noastre o generoasă carte de învăţătură, deloc didactică (dimpotrivă, incitantă şi atractivă – pasionantă, chiar), un ghid util de orientare în labirintul de controverse, teorii, concepţii, idei, direcţii, evaluări şi predicţii ce configurează geografia confuză a prezentului ca timp istoric animat de speranţa (fragilă, dar speranţă, totuşi…) într-un mâine – eventual, mai bun.

Socoteala minţii noastre este, tehnic vorbind, o culegere de eseuri – diverse tematic, dar unitare în spirit, vizând o plajă amplă de abordări ale unei realităţi geopolitice complexe, pluridimensionale –, grupate  în patru capitole mari, dintre care primele trei, oferă o viziune diacronică asupra evoluţiei umanităţii, iar ultimul adoptă o perspectivă futurologică, cuprinzând radiografii, scenarii şi tendinţe menite să conducă la depăşirea crizei globale care a zguduit fundamentul economico-financiar, dar şi ideologic al cvasitotalităţii naţiunilor lumii. Întâia parte, Mintea senină, este de­dicată reliefării calităţilor apreciabile ale creierului – realism, armonie, echilibru – precum şi rolului învăţării continue şi nelimitate ca soluţie de păstrare a omenirii între parametri de supravieţuire şi dezvoltare conformi cu propriile proiecte şi idealuri. Partea a doua, se ocupă de câteva metafore ale minţii, considerate veritabile chei pentru cunoaştere (mintea ca oglindă, ca vas, ca atelier, ca bricolaj, ca ordinator etc.). Partea a treia, Mintea învolburată, introduce, alături de termenul consacrat, homo sapiens, conceptul homo fraudens ca element perturbator al devenirii lumii, subliniind consecinţele nefaste ale prezenţei sale în cultură, politică, economie de piaţă, în imagologie, axiologie, credinţă şi chiar în existenţa factuală a individului. În fine, ultimul capitol, Privind înainte, pune în ecuaţie problematica prezentului afectat de criza globală şi trasează câteva coordonate şi direcţii capabile să conducă la depăşirea ei şi la înscrierea lumii contemporane pe o orbită evolutivă fastă. Sunt abordate aici probleme cardinale de geopolitică şi de strategie a dezvoltării şi sunt formulate sugestii privind utilizarea eficientă şi pozitivă a resurselor cunoaşterii, învăţării şi muncii, utilizării judicioase a energiei ş.a.m.d. Autorul este un optimist bine temperat, care nu eludează dificultăţile, posibilele derapaje ale cursului istoriei şi influenţa nefastă pe care o poate exercita lipsa de înţelepciune şi realism a liderilor politici ai lumii, dar care crede în disponibilitatea umanităţii de a traversa cu bine momentele de criză şi de a se înscrie, cu inteligenţă şi spirit vizionar, pe un favorabil „drum al vieţii”.

În sprijinul aserţiunilor sale, Mircea Maliţa convoacă un număr impresionant de voci prestigioase şi autoritare, de la Aris­totel, Cicero, Leibniz, Newton, Kant, Rou­seau, Darwin până la Heisenberg, Rorty, O. Morgenstern, Heidegger, Claude-Lévi Strauss, Piaget, Herman Kahn, Einstein, Arnold Toynbee, D.D. Roşca, Stéphane Lupasco, Grigore Moisil sau Tudorel Postolache. Şi, totuşi, nu erudiţia (copleşitoare, adesea), ci profunzimea, originalitatea şi flexibilitatea discursului auctorial generează interesul şi plăcerea lecturii. La sfârşitul ei, tânărul cu care Mircea Maliţa dialoghează permanent, fie şi doar la modul virtual, va fi mai bogat în informaţie multidisciplinară de ultimă oră, dar şi mai înclinat spre reflecţie, mai predispus la nobilul exerciţiu al gândirii libere.

În ansamblu, Socoteala minţii noastre, se constituie într-un demers de actualitate, care anvizajează probleme de acut interes pentru omenire în totalitatea sa, dar şi pentru fiecare om în parte, dezbătându-le din perspective multiple (istorică, filozofică, antropologică, socio-politică, economică, culturală, religioasă etc.), într-o argumentaţie de nivel academic, strânsă şi convingătoare, potenţată de alerteţea ideilor şi de farmecul scriiturii.

 

 

Ipocrizia democraţiei

 

 

În scurta sa existenţă istorică, democraţia a înregistrat eşecuri strălucite, dar ea se menţine, în continuare, în topul preferinţelor populare pentru că beneficiază de o presă foarte bună. Dovadă, între altele, faptul că un polito-filozof american de origine japoneză, Francis Fukuyama, decreta, în urmă cu nişte ani, nici mai mult nici mai puţin decât sfârşitul istoriei, dată fiind împrejurarea că omenirea descoperise formula nec plus ultra, ideală şi definitivă, de convieţuire socială: democraţia liberală. (Mă rog, peste vreun deceniu de la cardinala revelaţie, entuziasmul domnului F.F. s-a mai temperat oarece, odată cu optimismul său debordant...). Fireşte, de-a lungul timpului, n-au lipsit nici cârtitorii de ocazie. De exemplu, cu ocazia împlinirii a circa două secole de la expirarea marii democraţii ateniene, Aristotel, analizând în Politica formele de organizare statală, atrăgea respectuos şi echidistant atenţia că divina regalitate este pândită de pericolul glisării în tiranie, că luminoasa conducere de către aristocraţie îmbracă, mai devreme sau mai târziu, toga oligarhică şi că, în fine, nici regimurile constituţionale nu frizează excelenţa atâta vreme cât asupră-le planează spectrul eşuării în democraţie, care este tirania arbitrarului mulţimii. (Despre acest arbitrar vorbea şi Berdiaev când acuza democraţia de lipsa asumării unui sens – finalitate, target, ideal... – al  evoluţiei sociale).

Să-i lăsăm însă în durerile lor metafizice şi pe adulatorii, şi pe criticii conceptului pentru că, vorba înţeleptului: teoria ca teoria, dar pe noi practica ne omoară cu zilele pe care le trăim în globala-ne contempoaneitate. Iar practica – în varianta didactică „democraţia pe înţelesul tuturor” – arată, simplist şi nenuanţat, cam aşa:

Puterea poporului (acesta este înţelesul etimologic al termenului) se bazează pe câteva principii (egalitatea cetăţenilor în faţa legii, reprezentativitatea, cultivarea unor libertăţi fundamentale: a cuvântului, a presei, a asocierii, a întrunirilor...) şi pe un număr de instituţii (votul universal, parlamentul, statul de drept ş.a.m.d.). Modalitatea organizatorică prin care poporul îşi exercită efectiv puterea o reprezintă partidele politice. Mai multe, în democraţiile veritabile de tip occidental, unul singur în regimurile dictatoriale. Dar ce este acela partid? Un grup de cetăţeni care se asociază liber în baza unor interese comune – economice, în primul rând. Şi în următoarele. Ideologia pe care şi-o revendică majoritatea formaţiunilor politice acoperă, de regulă, setul de obiective, acţiuni, mijloace şi tehnici prin care urmează să fie atinse acele interese. Scopul fiecărui partid este să cucerească şi să-şi prezerve puterea politică un timp cât mai îndelungat în ve­derea satisfacerii intereselor economice de care grupul este animat. Iar acapararea puterii se face prin alegeri. Marele Mecanism despre care vorbeşte Jan Kott referindu-se la tragediile shakespeareene a decăzut, în timpurile recente, în micul mecanism al democraţiei elective.

Şi iată-ne ajunşi, după această excursie cam lungă pe coclaurii politologiei, la situaţia în care ne aflăm noi, românii, cu 3-4 zile înainte de al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor şi la retorica indigestă menită să oculteze, în spatele hemoragiei de vorbe... vorbe... vorbe..., nişte realităţi care sar în ochi, pur şi simplu. De fapt, mai mult simplu; puritatea e o chestiune relativă şi discutabilă.

Indiscutabil este faptul că alegerile se fac cu bani. Mulţi. Nimeni nu merge cu naivitatea până la a-şi imagina că sumele necesare unei campanii electorale provin din cotizaţiile de partid sau din donaţiile dezinteresate ale unor mecena politici. Să fim serioşi: provin de la oameni cu bani – industriaşi, afacerişti, bancheri, mari proprietari funciari; puţini la număr, dar care contribuie cu mult. Asta pentru că României îi lipseşte clasa de mijloc care ar putea inversa datele problemei, permiţând colectarea a câte puţin de la foarte mulţi şi anemizând astfel dependenţa aleşilor neamului de finanţatorii lor. Pentru că americanii ştiu pe ce lume trăiesc atunci când proclamă fără dubii: spune-mi cine subvenţionează campania ca să spun cum va arăta ţara în următorii ani!

Când băieţii cu bani umplu conturile electorale ale adversarilor ei se cheamă clientelă oneroasă; când le umflă pe ale noastre se cheamă sprijinitori şi simpatizanţi. Depinde, aşadar, la care capăt al puştii politice se plasează fiecare. Toţi, însă, fără excepţie, fac o investiţie; numărul celor care sponsorizează un candidat din convingere pură este nesemnificativ, la fel ca şi volumul contribuţiei lor financiare. Pretu­tindeni, o investiţie trebuie să genereze plusvaloare – aceasta este prima şi ultima sa raţiune. Cei care bagă bani într-un candidat – pentru consiliul comunal, pentru parlament, pentru preşedinţie, pentru secretariatul general al O.N.U. – trebuie, într-o formă sau alta, să şi-i recupereze integral, plus dobânda aferentă, recte, un câştig acolo, cât de cât. Când, în urmă cu nişte ani, s-a aflat că Dinu Patriciu (liberal cu acte şi pedigree politic solid, dar, concomitent, om de afaceri şi mai solid) a cotizat, ca românul imparţial, la două capete şi pentru campania alor săi, dar şi pentru aceea a adversarilor social-democraţi toată lumea a sărit ca arsă: trădare!, ruşine!, machiavelism!, huo! Într-adevăr, ca membru de partid, Dinu Patriciu procedase imoral şi scandalos; ca business-man, însă, se comportase comme il faut. Pe malurile Potomacului, americanii bogaţi şi deştepţi (scuzaţi tautologia) procedează identic! Ei toţi ştiu la fel de bine ca şi candidaţii pe care îi susţin financiar că, după alegeri, urmează decontările: cu cât ai dat mai mult, cu atât vei primi mai mult – o înlesnire fiscală, o licitaţie babană, niscaiva contracte cu statul... În special, de-astea din urmă: contractele cu statul sunt peste tot pe mapamond cele mai grase şi mai avantajoase pentru că angajează produse scumpe şi de serie mare – dotări militare, medicamente, îngrăşăminte, materiale de construcţie, utilaje necesare industriilor prioritare etc. Investiţia în candidaţi este sigură, lucrativă şi de perpetuă perspectivă: dai un ban, dar stai în faţă la recuperarea cheltuielilor.

Jocul electoral este, în esenţă, jocul intereselor economice ale grupurilor reunite în partide. Dar treaba aceasta – deloc necurată, doar cinică şi inflexibilă – nu aduce voturi aşa că în campanie se scot la înaintare argumentele cu ecou senzorial la demos, la alegători, care va să zică: bunăstarea individuală, interesul naţional, protecţia socială, locurile de muncă, sănătatea populaţiei, învăţământul, cultura... Din păcate, competiţia programelor şi proiectelor nu face rating, nu se bucură de audienţă la publicul sastisit şi păcălit în repetate rânduri cu promisiuni neonorate. Şi-atunci, începe sarabanda ipocriziei democratice în care se amestecă inextricabil, dar temeinic: etica („al nostru e mai onest ca al lor”), corectitudinea („banii noştri de campanie sunt mai curaţi ca ai lor”), parolismul politic („ai lor au minţit mai mult ca ai noştri”), legalitatea („ai noştri au încălcat doar o hotărâre de guvern, pe când ai lor au încălcat Constituţia şi Declaraţia universală a drepturilor omului”), superioritatea ideologică, patriotismul subiacent, priza la mulţime, charisma... (Atenţie, însă: lideri carismatici au fost şi Alexandru cel Mare sau Napoleon, dar şi Adolf Hitler, Corneliu Zelea-Codreanu ori Nae Ionescu!).

La noi, cu deosebire, dar  nu numai la noi, actul elecţiunii include o substanţială componentă emoţională. În condiţiile generalei creditări parcimonioase a candidaţilor, votăm nu cu mintea de pe urmă, ci cu inima, sau, mai rău, cu ochiul şi cu urechea. Or, cum ele sunt mai sensibile la negativitatea violentă şi sangvinară, suntem copleşiţi cu o avalanşă de dezvăluiri, demascări, incriminări şi acuzaţii nefondate azvârlite neglijent în spaţiul public, apoi reluate, amplificate şi transformate în evenimente media de jurnalişti puşi în mişcare, la rându-le, într-o manieră nu tocmai inocentă, de felurite interese ascunse sau etalate, neruşinat, la vedere. Totul, fireşte, în numele principiilor, deontologiei, apărării democraţiei şi statului de drept, promovării echităţii sociale şi egalităţii de şanse, salubrizării justiţiei şi a câte şi mai câte alte asemenea. Scopul scuză încă o dată mijloacele.Alegerile sunt scena predilectă pe care, la interval de câţiva ani, se joacă marele spectacol al ipocriziei celei mai performante dintre formele de guvernare inventate până-n prezent de om – minunea lumii, pilda vieţuitoarelor ş.a.m.d.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul