Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Reactivarea ficţiunilor fondatoare ale democraţiei

        Bogdan Ghiu

Teoria democraţiei şi, mai ales, teoria critică a democraţiei nu are cum să fie o lectură curentă pentru nimeni. Şi totuşi, un curs scurt de bună „dezvrăjire” democratică, altfel spus de introducere în „ficţiunile democratice”, ce bine ne-ar prinde, cât de mult bine ne-ar face, cât ne-ar simplifica – în presă, în politică, la televizor, de o parte şi de cealalta a micului (dar omniprezentului şi, mai ales, tot mai imperceptibil interioriza­tului) ecran – viaţa.

Ce-a spus duminică seara, după victoria în primul tur de scrutin al alegerilor, Traian Băsescu, în discursul de exit poll? Că el nu este decât un slujitor al poporului, că nu a făcut decât să redea românilor, poporului, vocea pe care restul clasei politice o înăbuşea sau se făcea că n-o aude, să dea poporului posibilitatea să-şi exprime voinţa, altfel oricum mută, la o întrebare, în plus, ca în cazul sondajelor de opinie, „liber impusă”.

Traian Băsescu se identifică cu poporul în sensul că-l reprezintă. Dar cine îl sfătuieşte ştie foarte bine, cinic de bine, că reprezentarea nu este decât, dacă nu o minciună, cel puţin o pretenţie exagerată, o ficţiune politică, juridică: un concept politic şi democratic pe cât de central, pe atât de problematic şi, deci, de controversat.

Traian Băsescu şi actează, şi interpretează: din acest punct de vedere, chiar e Dom’ Profesor al democraţiei româneşti: un adevărat ayatollah, gardian suprem al sensurilor şi semnificaţiilor gesturilor politice. El nu spune că VA FACE, nu promite, ci „traduce”, „explică”, arată că A FĂCUT DEJA, şi de fapt nu el, de capul lui, ci POPORUL, care are, astfel, ocazia de a descoperi cu uimire, prin vocea conducătorului său, cât de puternic şi, mai ales, cât de activ politic este fără să ştie. Băsescu acţionează, arhetipal democratic, ca la carte, ca revelator, ca amplificator. E un preşedinte-releu, aşa cum i-am spus cândva, pe la începuturile mandatului său încă în vigoare.

Cu Băsescu eşti deja, întotdeauna, al doilea, eşti deja, fără să-ţi dai seama, exclus, pe margine, pentru că el sugerează, construieşte, fabulează (părând, doar, a descrie, a explica) o poveste de dragoste cu poporul de care poporul nici nu avea ştire, pe care o descoperă, uimit, abia acum: „Ia te uită ce gândeam, ce voiam şi nici nu ştiam!”, îşi spune „poporul” la auzul revelaţiilor despre sine însuşi pe care i le susură în ureche preşedintele-psihanalist!

Băsescu „minte”, dar minte tot atât cât democraţia însăşi, cât proiectul (neîncheiat, dar pretins încheiat, terminat) al democraţiei înseşi. „Minte” fundamental, întemeietor democratic.

Şi tocmai de aici fiorul irezistibil pe care-l provoacă această instrumentalizare, nu contează dacă naivă sau cinică, a trucurilor de bază ale democraţiei: tocmai prin aceste ficţiuni sau iluzii fondatoare, Băsescu reactivează iluzia democratică, iluzia reprezentării şi a participării prin reprezentanţi. Băsescu reliteralizează, reface li­tera democraţiei. Democraţia ca ideologie fundamentală.

Cu el nu poţi fi în simplă campanie electorală, ci trebuie să te plasezi la acest nivel secund, implicit, structural cinic, al reactivării nu a unor minciuni (pretenţii) triviale, ci de fond, abisale (fără fund). Fără s-o ştie, dar intuind-o, Băsescu pune în operă deconstrucţia politicului. Cum tot la începutul mandatului său scriam, prin Traian Băsescu deconstrucţia e la putere. De-asta ne cade politica în cap sau cădem prin faliile ei, devenite continentale. Vai de cei cărora democraţia li se pare fie natural-evidentă, „înnăscută”, fie doar un complot, o simplă conspiraţie evitabilă. Nu este nici una, nici alta: democraţia este trucul, „minciuna” politic cea mai perfecţionată, tocmai de aceea, de o extremă fragilitate. Nimic mai fragil, deci mai structural, mai imanent periculos, periclitant, decât democraţia. Numai regimurile non-democratice sunt solide. De-asta şi apare tentaţia lor.

Cu Traian Băsescu nu poţi fi în simplă campanie electorală, cu promisiuni simple sau rea­lizări generice, ci trebuie să ştii să faci faţă unui conflict, unui război al interpretărilor.

În plus faţă de reactivarea (abuzarea) şi de trăirea „în literă” a ficţiunilor fondatoare ale proiectului democratic, Băsescu reactivează şi trucurile politice de bază, cum ar fi fla­tarea, linguşirea nu prin vorbe, ci prin „fapte”, a clientului, a consumatorului, a „poporului”. Flatarea publicului constă, aici (ca întotdeauna), în a-i crea electoratului iluzia că este adevăratul şi singurul subiect politic, că are o voinţă şi că a fi om politic responsabil şi providenţial înseamnă a şti să faci auzită vocea poporului tău. Nici Marx nu spunea altceva despre proletariat. Şi, în genere, niciun om politic consistent nu a spus vreodată altceva.

Traian Băsescu retrezeşte fiorul de groază, abisal, al politicului. Aşa cum Ion Iliescu îşi ţinea concurenţii captivi în plasa schemei „revoluţiei”, Traian Băsescu (care nu degeaba pe Iliescu, direct, îl citează, îl evocă, îl invocă, îl provoacă: cu el se luptă, cu el ar fi vrut să se lupte) reface litera democraţiei, dându-ne să retrăim capcanele irezistibile ale ficţiunilor democratice.

Ce alt truc, ce alt construct ar putea să-l contreze? Greu de imaginat, în actuala stare a crea­tivităţii politice autohtone. Nu întâmplător Mircea Geoană şi-a susţinut propriul discurs de exit poll cu capul plecat, lipit de pagină, redus la un text prescris, incapabil să articuleze, la propriu, nicio vorbă, iar Crin Antonescu a recurs şi el, regresiv, repliindu-se instinctiv, la un topos, la un tip de discurs preexistent, care nu-i aparţinea. Şi Geoană, şi Crin mi s-au părut somnambulici, vampirizaţi, goliţi de orice urmă de sânge, simple golemuri. Reacţie la grozăvia, la oroarea politicii reactivată, tragic, pe viu, de către Traian Băsescu.

Gloria nu se opune decăderii, ci tragic, shakes­pearian, neronian chiar, se operează uneori tocmai în mod mizerabil, prin decădere. Despre reforma celorlalţi (a Cetăţii) şi reforma de sine (a reformatorului însuşi), cu altă ocazie. Căci lucrurile ar fi cu adevărat epocale dacă „epocalitatea”, dacă măreţia (şi cu, şi fără ghilimele) a lui Traian Băsescu nu s-ar opri aici, n-ar fi pur electorală. La fel ca şi măreţia democraţiei înseşi, cu infime variaţii şi excepţii, până una, alta.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul