Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am tradus, traducem; vom mai traduce?

        Alexandru George

În ultima vreme s-au exprimat opinii excesiv de alarmate privitoare la soarta literaturii române, situaţia scriitorilor în noua conjunctură, după ieşirea din noaptea comunistă şi ceea ce s-a putut realiza atunci. Cei care riscă bilanţuri pe această temă, în mod firesc de „perspective“ de diferite nuanţe, par mai curând pesimişti, căci, îndepărtarea noastră de modelul cultural al civilizaţiilor occidentale a agravat iremisibil şansele noastre de succes. Într-o recentă, foarte importantă Istorie critică  a literaturii noastre de d.  N. Manolescu se spune că şi succesele anterioare au fost destul de reduse, literatura noastră fiind mai curând „modestă“, în timp ce pentru d. Eugen Negrici, ea aproape că nu există.            

Noi ne-am fi mulţumit, după părerea unora, să traducem cu întârziere, dar destul de onorabil, ceea ce se produsese deja în Occidentul civilizat; am adaptat genuri literare şi cărţi de succes, mai rar marile capodopere consacrate, am localizat, într-un cadru inventat din elemente străine, ceea ce acolo apăruse firesc, „organic“, după o vorbă care va avea mai târziu curs. Încât, după un secol de astfel de realizări, B. Fundoianu putea să constate că România este prin literatura şi cultura ei o benevolă colonie franceză - motiv pentru care el însuşi, plictisit de această stare, a emigrat la „centru“ de unde venea autentica lumină.           

Spre deosebire de el şi de alţii care vedeau cam aceleaşi lucruri, dar erau mai puţin declarativi, G. Călinescu, autor pripit al unei vaste „sinteze“, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îşi încheie în stil triumfalist lucrarea afirmând într-un capitol destul de bizar intitulat Specificul naţional că avem o literatură de mulţi invidiabilă, ceea ce eu n-am putut verifica măcar într-un unic caz. Perioada războiului care a urmat nu a fost aceea a unor capodopere care să forţeze admiraţia străinătăţii, ci a unor scrieri din diferite motive interesante, care au trecut şi graniţele ţării, fără a face senzaţie; cel mai semnificativ fenomen este „sincronizarea“ scrisului românesc cu ceea ce dădea lumea civilizată mai „înaintat“. Traducerea (adaptare sau localizare) îşi pierde caracterul servil, subordonat şi îl dobândeşte pe cel de „răspuns“ într-un concert firesc.

În cartea sa atât de plină de observaţii şi de formulări acute şi contradictorii, Călinescu afirmase un lucru capital: că elita culturală românească nu trăise în incultură, ci în altă cultură decât cea a continentului cult; încă din adâncul Evului Mediu, elitele noastre (politice, culturale, ecleziastice) fuseseră bilingve, chiar poliglote, ceea ce dovedea unele aptitudini şi vocaţia relaţionismului. Adoptarea limbii franceze, de circulaţie generală, fusese precedată de cunoaşterea limbii slavone, a celei neogreceşti, chiar a elinei clasice, dar şi a latinei, mai puţin, în afara românimii de peste Carpaţi, înglobată în Imperiul Habsburgic, care urmează altă linie.         

Pentru toată perioada următoare eliberării şi care a ajuns să numere două decenii, întrebarea care se pune e: ce rost are să mai scriem în limba română, eventual să facem traduceri sau adaptări, când ne stau la dispoziţie toate literaturile lumii şi mentalitatea noastră e destul de exersată să le guste şi să le înţeleagă instantaneu şi chiar cu aspecte periculoase dar dovedind că lumea apuseană este şi pentru noi, românii, normalitatea care pătrundea (de bună voie) în straturi tot mai largi, prin librării, ca­binete de lectură, presă, într-o dispoziţie aproape unanim favorabilă, deşi cu efecte variate. „Imitarea“ Occidentului, pe care eu o marchez totdeauna cu avertismentul că e un concept mult mai complex care, ceva mai târziu, a fost mai ales blamat, e cu totul altceva decât ceea ce a încercat să facă regimul tiranic comunist cu mari mij­loace de forţă, dar şi, repet, cu multe inconsecvenţe. (O paranteză: în toamna acestui an am izbutit să public un mic volum intitulat Povestea unor vorbe la ed. Muzeului Naţional de literatură şi în care mi-am adunat o serie de vechi articole cu observaţii asupra limbiii române, a evoluţiei şi îmbogăţirii ei dar şi a coruperii care a fost un fenomen programat, oficializat în comunism. Textele deja publicate dar şi unele noi sunt încadrate de două eseuri în ton grav despre încercarea de rusificare a limbii române întreprinsă de agenţii Kremlinului imediat după 1948 şi de actuala „americanizare“ a societăţii nostre culte, cu perspective de a abandona graiul nostru autohton în vederea unei mai uşoare şi mai grabnice „comunicări“ cu lumea. Prima a eşuat, cealaltă e în curs şi eu o resping deopotrivă.)    

La începutul procesului de modernizare şi mai apoi pe măsură ce acest proces se accentuează, straturi mai largi ale vorbitorilor de limbă română puteau să-şi exprime mai liber voinţa, ceea ce avea şi scopul de a da pe faţă afinităţile noastre cu lumea occidentală, de care ne separa mai mult decât o cortină de fier, aşa cum avea să se întâmple după instaurarea comunismului în 1947-1948 (şi aceasta a prezentat fisuri şi deziceri, excepţii din diferite motive, dar a fost o calamitate nu doar prin „cenzura“ de care îndeobşte pomenesc comentatorii actuali, mai ales când vor să informeze străinătatea care n-a cunoscut realităţile de la noi şi nici nu şi le poate închipui). Rapiditatea cu care ne-am „modernizat“ în primele decenii ale occidentalizării a fost un proces pripit pentru unele conştiinţe nu neapărat „reacţionare“. Dar a compara acest proces cu rusificarea silită de mai târziu ne dezvăluie cu totul altceva.  

Desigur că manipularea conştiinţelor prin traduceri este o metodă relativ onorabilă care indiscutabil e şi de propagandă a unui „superior“ în raport cu un „inferior“ care poate fi cetăţeanul propriei tale ţări; faptul că cehii, de pildă, au tradus şi oferit conaţionalilor lor din imperiul habsburgic autori germani nu e un act de trădare na­ţională şi nici acela că noi am încercat să ne facem reclamă (nu avea curs pe atunci termenul „propagandă“) prin scrieri literare traduse cu mijloace de stat. Aşadar, faptul că s-au tradus din ruseşte multe cărţi după 23 august 1944 e cât se poate de firesc şi, pentru noi, românii, profitabil, căci până atunci scrierile unor Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi chiar Gorki se făcuseră cunoscute mai ales prin intermediare germane şi franceze; acuma intrasem în altă etapă, ceea ce era de salutat... Dar autorităţile de ocupaţie sovietice cu concursul cozilor de topor din ţară sau aduse odată cu armata au depăşit cu mult stadiul de a favoriza cunoaşterea de către cei supuşi a culturii „marelui popor rus“, căruia un deceniu mai târziu avea să i se spună „fratele“ mai mare al celor din Republica Populară Română. Astfel a fost înfiinţată Edi­tura „Cartea Rusă“, în mod direct şi provocator făcând un pandant fostei mari edituri Cartea Românească, desfiinţată prin naţionalizarea din 1948. După editura ARLUS, care a continuat să funcţioneze, şi cea a Institutului de studii româno-sovietice, noua întreprindere editorială avea şi scopul de a strivi, prin comparaţie, pretenţiile supuşilor români că şi ei înseamnă ceva. Nu mai vorbesc de Editura Politică, închinată aproape exclusiv lui Lenin-Stalin, căci autori autohtoni măcar apropiaţi de marxism, după excluderea oficială a lui Gherea, aproape că dispăruseră din discuţia publică, la fel ca şi „socialiştii“, cu toate erorile sau meritele lor. 

În cadrul acestei politici de sufocare prin care se ridicau la rangul de valori incontestabile şi scriitoraşi de limba rusă pe care, în ţara lor, în continentul lor, nu-i admira efectiv nimeni, aveau să se producă în zonele de colonizare, cum eram noi, unele fenomene interesante şi chiar pozitive care ies cu mult din cadrul capitolului „cenzură“ şi chiar „propagandă“.  Traducerile din ruseşte erau făcute în marea majoritate de intelectuali ruşi de la noi din ţară, cuplaţi cu câte un nume autohton, un scriitor care depăşea condiţiile unui simplu stilizator de editură. Aşa au apărut marii clasici ruşi în versiuni complete, în mai multe volume, constituind o salvare pentru mulţi „colegi“ ai lor din ţara ocupată (chiar Şolohov care aparţine literaturii ruse s-a bucurat de versiunea lui Cezar Petrescu şi a unui rusofon, deşi autorul Întunecării nu ştia ruseşte; Al. A. Philippide şi-a găsit şi el un rost astfel, în timp ce Ion Frunzeti, poliglot disponibil la toate, a îmbunătăţit şi el versiuni din limba lui Lenin-Stalin care fusese şi a lui Dostoievski, Tolstoi sau Cehov).          

În afară de acst efect neprevăzut care a reprezentat o salvare pentru o sumă de intelectuali români, trebuie semnalat ceva despre care nu se prea vorbeşte, anume că lista apariţiilor din literatura rusă îţi arăta negru pe alb până la cea mai inconturnabilă evidenţă nivelul înalt de la care căzuse o literatură cu atâtea genii odată cu venirea la putere a Sovietelor dar mai ales odată cu stabilirea de către noul regim a unui monopol de stat al valorilor artistice. Vedeai diferenţa dintre un uriaş ca Tolstoi şi nivelul unui Alexandr Fadeev, care scrisese totuşi o carte pasabilă, Tânăra gardă, cu care au fost intoxicaţi serii întregi de elevi români după ce eu am terminat liceul (şi care la un moment dat a fost interzisă de comuniştii de la Bucureşti pentru că ar fi putut inspira o mişcare de partizani juvenili şi entuziaşti împotriva noilor noştri ocupanţi - după o versiune mai „patriotică“, neverificabilă, pentru că Fadeev, ofiţer pe front, s-ar fi inspirat dintr-un caz petrecut pe frontul „ucrainean“, recte românesc).

Cititorul român putea să citească zguduitoarea trilogie Calvarul a lui Alexei Tolstoi, un aristocrat cu debuturi de poet simbolist, care, refugiat în Germania şi Franţa, îşi adusese acolo şi îşi exploatase artistic ceea ce trăise nu doar ai lui în noul regim bolşevic.Nu ştiu cum arăta versiunea iniţială a trilogiei, dar cea apărută în anii ’30, sub Stalin, este de-a dreptul atroce. Căci autorul întorcându-se în URSS şi începând să scrie cărţi conformiste a căpătat încrederea lui Stalin şi şi-a realizat în noile condiţii o carieră excelentă. M-am întrebat chiar din anii ’50 dacă el poate fi socotit un scriitor sovietic; întrebare şi mai legitimă în cazul marelui nume al acestei literaturi, Maxim Gorki, corifeul indiscutabil al acestei literaturi până la moarte, dar care şi el fugise de bolşevism cum făcuse şi Ilya Ehrenburg , revenit şi el în ţara de baştină. Scrierile care i-au adus lui Gorki, scriitor foarte prolific, popularitatea în afara propagandei sovietice sunt oare realist-socialiste, aşa cum s-a repetat pe toate vocile în „lagăr“ decenii de-a rândul cât a durat şi calificativul? La fund, popularizată şi la noi sub numele de Azilul de noapte datează de prin 1911 şi prezintă o colecţie de dezaxaţi, alcoolici, prostituate, într-un tablou sinistru până la patologic, speculând mai mult mizerabi­lismul specific marilor scriitori ruşi, de la Dostoievski şi Tolstoi, până la cei mai mărunţi, chiar dacă nu posedă titluri nobiliare ca Patriarhul de la Iasnaia Poliana. Iar Mama, o altă operă a sa de răsunet, are meritul de a înfăţişa o biată femeie care-şi pierde băiatul în timpul unei greve cu coloratură revendicativă. Celelalte scrieri, foarte variate, ale celui căruia Stalin a făcut să i se dea numele oraşului medieval Nijni-Novgorod şi o „regiune“ întinsă cât o ţară din Europa Occidentală, ar intra după mine în categoria numită de critica marxistă a realismului burghez, fără pretenţii „revoluţionare“, dar şi fără profunda umanitate a lui Cehov. Piesele lui de teatru, copios prezentate la Bucureşti, fără a fi nişte capodopere dovedeau meşteşug indiscutabil asigurându-i un succes meritat în lipsa marilor concurenţi de plan secund mai greu de jucat.  

Această acţiune de traducere masivă, sistematică din literaturile străine fusese tradiţională în cultura rusă, ea datând din vremea ţaristă şi urma unul din numeroasele modele germane, evident cu scopul urmărit de Aufk­larung, de a pune la dispoziţia cititorului mai modest toate marile opere ale lumii (aşa s-a făcut că majoritatea scriitorilor scandinavi de vază să fie tălmăciţi în nem­ţeşte aproape instantaneu şi să fie cunoscuţi prin aceste versiuni; exemplul cel mai celebru fiind Ibsen care se îngrijea el însuşi să se facă cunoscut prin limba lui Goethe şi a lui Schiller, deşi se pare că nici rivalul său, suedezul Strindberg, nu a fost departe de aceeaşi situaţie).

După model sovietic, dar cu un plus de prudenţă, deoarece fratele nostru mai mare se afla în altă „etapă“ şi îşi îngăduia unele îndrăzneli care la noi ar fi fost de-a dreptul periculoase, s-a tradus sistematic şi foarte onorabil marile capodopere ale lumii, scrierile consacrate cât mai neutre, prefaţate de oameni competenţi, versiunile acestea fiind valabile şi azi. La căderea comunismului, când aiureala, cu modelul suprem Ceauşescu, dădea tonul, s-a tradus până la neversosimil cele mai variate şi surprinzătoare produse ale Occidentului detestat dar şi câte un clasic rus ca Dostoievski prin truda marxistului de cea mai strică observanţă Ion Ianoşi, împreună cu soţia. Foarte utile, aceste traduceri te blocau în estetica realistă şi naturalistă a secolului XIX şi nu puteau susţine ideea revoluţionării pe care o proclamau sovieticii; situaţia era aceeaşi în artele plastice, în arhitectură şi chiar în muzică, unde era preferat academismul verificat, cel mai plat. La noi această tendinţă care convenea totdeauna propagandei oficiale era depăşită de mulţi creatori artistici şi de publicul cel mai avizat. Ocupantul „eliberator“ nu venea cu nimica nou.    

S-a dovedit astfel, târziu, dar definitiv, că traducerile, indiferent de calitate şi de cantitate, nu sunt în nici un caz nocive; traducerile, am afirmat eu în eseurile mele punctate de constatări de martor al unui proces, nu fac o literatură, dar sunt cea mai sigură cale spre aceasta, îi pregătesc naşterea şi afirmarea, educând treptat publicul prin lecturi fie ele şi acceptabile, identificându-i preferinţele.     În toată ultima perioadă a comunismului când s-a pus problema „rentabilizării“ întreprinderilor editoriale, acestea s-au salvat prin traduceri, indiferent de funcţia lor iniţială menţinută de autorităţi. Chiar şi Cartea Românească a fost „rentabilă“ prin traduceri strecurate treptat în planurile de apariţii sub felurite pretexte. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul