Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Leii albaştri

        Cornel Ungureanu

1. Lectura a doua

În Adevărul de duminică, 15 noiembrie 2009, Nicolae Manolescu îşi intitulează foiletonul Leul albastru.  Eminentul diplomat şi cărturar evocă o întâmplare pariziană care poate deveni parabolă: lecţie de înţelepciune pentru liderii de azi şi de ieri. La Paris, Havel a ţinut o conferinţă care îi stârneşte amintiri. Scrie criticul: „Havel este... adeptul liberalilor care cred că nu ştim niciodată ce ne rezervă istoria. Când s-a numărat printre iniţiatorii mişcării anticomuniste din fosta Cehoslovacie, la sfârşitul anilor ’70, ştia la fel de puţin în această privinţă, ca la începutul anilor ’90, când a devenit primul preşedinte postcomunist şi ca şi astăzi, când le vorbeşte studenţilor şi profesorilor de la Science-Po despre surprizele istoriei. Havel recunoaşte în discursul lui că nici el, nici ceilalţi semnatari ai Cartei 77 nu erau convinşi că vor putea schimba cursul istoriei, aşa cum părea el, definitiv fixat, de către materialismul istoric. De altfel, puţini luau în serios Carta 77. Cum să înfrunţi cu mâinile goale aparatul represiv al statului comunist? Scepticii mai erau pătrunşi de ideea că mecanismele istoriei ne sunt cunoscute şi nu pot fi modificate. După revoluţie, aceiaşi sceptici, al căror alibi politic şi moral era legitatea istorică, i-au acuzat pe noii lideri că nu stăpânesc mecanismele puterii. În definitiv, ei îşi justificau propria inerţie teoretică şi practică. Se obişnuiseră cu lipsa libertăţii. Nu le plăcea neapărat cum trăiau, dar nu mai erau capabili de efortul de a se lupta pentru o viaţă mai bună”.  Surprizele istoriei se numeşte discursul pe care Nicolae Manolescu îl ascultă – Havel îl rosteşte cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris. E ascultat cu mare iubire la Paris dar... mai puţin la Praga. Criticul se gândeşte la Leul albastru, nuvela „cu o parabolă destul de transparentă” a lui D.R. Popescu. Leul care  iese (fuge) din cuşcă pe o uşă uitată deschisă, „a părăsit singurul loc din lume pe care îl cunoştea”. Liber, se culcă, îşi pune capul pe labe şi moare. E prea târziu ca să-şi poată trăi cum se cuvine libertatea. „Dacă nu existau naivi de felul lui Havel, care să nu creadă în istoria logică şi teleologică a marxismului, scepticii din toate ţările şi-ar fi trăit până  astăzi  zilele în cuşca de care nu se puteau despărţi”. Nu ştiu dacă în nuvela lui D.R. Popescu cuşca era singurul loc din lume pe care leul îl cunoştea. Proza lui D.R. Popescu începe cu un documentar despre viaţa zilnică a scriitorului, aşa cum arată  ea la începutul anilor şaizeci. D.R. este redactor la revista Steaua, are biroul lui, iar sub sticla de pe birou aşază fotografii cu maimuţe. Colecţionează. Prietenii, între care scriitori notorii, îi fac cadou poze cu maimuţe rare. Cu fel de fel de maimuţe. D.R. Popescu este, la începutul anilor şaizeci, atunci când proza apare în revista Luceafărul,  un scriitor de succes. Unul dintre tinerii curajoşi ai acestei generaţii literare. Şi e un colecţionar de maimuţe.  E invitat la întâlniri cu cititorii  - şi e invitat de un fost coleg de liceu să vină la Oradea. Urmează un capitol de biografie (scriitorul are amintiri) în care ni se livrează istorii din internat. Acolo Pedagogul e un adevărat terorist, dictatul său e de o duritate neobişnuită. Desigur, aşa cum ştim şi din alte pagini de literatură, internatul e o închisoare. Un spaţiu al călăilor şi al victimelor. Alt teritoriu al „legilor  noi”  e Biblioteca. Nimeni nu are voie să intre în bibliotecă, intrarea în bibliotecă e interzisă. Ne aflăm în primii ani ai  comunismului românesc, ani în care cărţile „de altădată” aparţin infernului capitalist.  Adolescentul desenează lei (albaştri!) şi se visează, scriind, leu. Este, oricum, între animale (mai)  nobile. Nu e maimuţă. Între pedepsele pe  care le primeşte (ele se succed cu mare repeziciune) e şi aceea de a face planton noaptea. Plantonul pătrunde spre dimineaţă în cancelaria profesorală, unde profesorii (educatorii) sunt după un chef monstru. Se destrăbălaseră, dorm. Unul murise.

Iată, cu alte cuvinte, educatorii! Şi, pe o uşă deschisă, leul, care iese din cuşcă, ajunge la marginea drumului – în universul libertăţii – şi moare. În mai multe rânduri, Nicolae Manolescu a scris elogios despre Leul albastru. Nuvela ar fi, scria Manolescu la ree­di­tarea ei, în 1981, „o capodoperă a genului”. „Scrisă cu umor, dar şi cu sarcasm, nuvela are în centrul ei un adolescent care nu vrea şi nu poate să se supună pervertirii conştinţei sale, un nonconformist şi un disident ingenuu.” Ce se va mai întâmpla cu disidentul ingenuu după ce trece bariera Leului albastru - a anului 1965? Scriitorii tineri care şi-au dat cărţile de vârf în anii 1964-1966 mizaseră pe şansele persoanei întâi. Scriseseră despre războiul „lor”, despre familia „lor”, despre copilăria şi adolescenţa lor. Tema scrisului, a atotputerniciei scriitoriceşti era dominantă. Ei se refugiaseră în adolescenţa lor. Succesul îi îndeamnă către „temele adânci”, către animalele psihopompe; către fiinţele-totem. Către modelul regal. Pot să fie liberi cu ajutorul lor.  În Dor, în Duios Anastasia trecea şi pe urmă în F... nu mai e vorba de adolescentul care desenează lei albaştri şi se visează leu. Leul care a murit trebuie să supravieţuiască prin alte fiinţe regale. Prin animalele psihopompe care defineau universul tradiţional al lumii asasinate.

 

2. La intervalScriitorul vrea să fie împreună cu scriitori mari – să transcrie lecţia capodoperei. Marile modele există în urmă, ele sunt mai expresive decât leii, ele scriu altfel istoria cea adevărată. „Jupuise până seara, în câmp, vacile moarte. Făcuseră un foc mare să le mai dezgheţe carnea. Le jupuiseră mai mult ca să nu le mănânce lupii nejupuite. Şi sângele îngheţase în ele, roşu. Sticleau jupuite, în lumina soarelui îngheţat, alb-vineţii, sângerate şi murdare, ca nişte butoaie cu albe de gheaţă...(...) Nu mirosea a mort şi nici a sânge, dar ciorile începuseră să croncănească...” Maladii cumplite marchează un timp al asasinatelor. Vacile sunt doborâte de epidemii necunoscute, caii sunt împuşcaţi din ordinul noilor stăpâni. Leul moare la sfârşitul experienţei sale carcerale, animalele psihopompe mor înainte: ele aparţin unui  timp în care marile mo­dele mai există. Mai există în marile mituri, cele aşezate în scris de Eschil, Sofocle, Euripide. Tragediile de acum se sprijină pe modele tragice  care trebuie înţelese. Regele Oedip va lua locul regelui leu. Sau el va încerca să definească  regalitatea omului-care-scrie.  În fond, o nouă regrupare a animalelor psihopompe, dar şi a asasinilor profesionişti poate fi regăsită în două opere de vârf ale scriitorului, Bâlc şi doctorul pleacă la vânătoare şi Vânătoarea regală. Sunt proze în care Leul (sau locţiitorii săi) nu mai moare de moarte bună.                   
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul