Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cabaret cu mesaj la Operetă

        Mircea Ghiţulescu

 


     Am pornit la premiera Cabaret-ului  de la Operetă, puşi pe distracţie. Nu are la ce să strice în  clasicul şi limitatul repertoriu  de operetă un bun program de cabaret de o oră – o oră şi jumătate. În oarecare  măsură nu ne-am înşelat, doar că nu este vorba de un program de cabaret, ci  de un spectacol foarte serios de teatru muzical bazat  pe un libret  celebru purtând  titlul Cabaret  de John Kander (muzica) şi Fred Ebb (libretul) având la origine romanul Adio, Berlin de Cristopher Isherwood (1955). Oricât de militant, legătura cu cabaretul este indestructibilă, pentru că acţiunea, foarte palpitantă, se petrece, de regulă, la Kit Kat Klub în anii 1930, în­tr-un Berlin aflat în plin proces de nazificare. Este un centru cosmopolit, unde sunt chemate să petreacă toate naţiile europene, cum spune laitmotivul muzical princi­pal al spectacolului: meine Dame und Herren cu ladies and gentlemans şi mesdames et messieurs  pentru a fi cu toţii cât mai  enchantés. Între două călătorii cu trenul, scriitorul american Clifford Bradshaw, aflat la Berlin  în vizită de documentare pentru un roman,  se îndrăgosteşte de cântăreaţa de cabaret Sally Bowles, dar presimte evoluţia periculoasă a nazismului şi se întoarce acasă fără să fi reuşit s-o convingă pe iubita lui să părăsescă Germania. Nazismul se impune prin credulitatea unor oameni ca Sally („ce ne priveşte pe noi politica”) sau  Herr Schulz, evreul („sunt nişte copii”). Aici contradicţia nu mai poate fi evitată. Ar părea că  mulţimea dezintere­sată de politică (asemenea cântăreţei de cabaret) este vinovată pentru instaurarea nazismului. Pe de altă parte, tocmai mutilarea mulţimii prin politică pare a fi esen­ţa răului. Mai grav că nazismul a furat identitatea oamenilor. Evreul  Herr Schulz (interpretat cu bonomie şi înţelepciune de Paul Lăzărescu) nu înţelege ce se întâmplă pentru că se ştie german din tată-n fiu.


     După Şatra de la Constanţa, regizoarea Beatrice Rancea pare hotărâtă să se fixeze pe  spectacolul muzical, deşi trecerea ei prin teatrul dramatic a marcat câteva momente de referinţă, chiar dacă n-ar fi vorba decât de Jocul de-a măcelul de Eugene Ionesco sau de Visul unei nopţi de vară de Shakespeare creat la Zsambek, în Ungaria. În fond, şi în acest Cabaret este un „joc de-a măcelul”, dar unul împins spre final pentru a lăsa iluzia divertismentului fără griji în prima parte  a spectacolului. Astfel, Ionesco e ascuns în text şi prin eterna temă a „rinocerizării”, a transformării imperceptibile a omului de lângă tine în fiară turbată, cum a demonstrat cu prisosinţă fenomenul nazist sau alte forme de politizare a societăţii, cel mai recent fiind comunismul. Beatrice Rancea are forţă dramatică, de aceea imaginile create de ea pe scena Operetei trec din divertisment în drama cu surâsul pe buze: scena antisegregaţionistă cu maimuţa (excelent jucată de Cătălin Petrescu  şi Oana Botez), finalul cu întoarcerea nazistă la sclavie, scena banilor şi altele. În ceea ce înseamnă cabaret propriu este de remarcat  acelaşi Cătălin Petrescu, maestrul de ceremonii şi conducătorul de joc al întregului spectacol, care  compune un androgin cu un machiaj abundent şi languros de gay, cum nu se poate mai potrivit. Cătălin Petrescu joacă un personaj multiplu, caricaturizând absolut orice, inclusiv amorul de toate felurile pe care le trece în revistă. Ne îndoim, însă, că era  cel mai potrivit pentru rolul exterminatorului nazist din final. Mai degrabă îl vedeam pe Max, patronul Clubului (Horia Repede), rece, inert, inexpresiv. Oana Rusu, purtătoarea planului narativ, a subiectului, are o excepţională voce de cabaret,  prezenţă sexy, calităţi actoriceşti şi un farmec aparte de tip Barbara Streissand. În filmul cu acelaşi titlu din 1972, rolul Sally a fost interpretat de Lisa Minelli. Machiajul este  impresionant, o veritabilă  componentă a specta­co­lului. Nu numai Cătălin Petrescu, dar şi trupa de fete  (Raluca Popa, Mihaela Neagu, Oana Botez, Geral­dina Rusu, Carmen Buterez şi Corina Aldea), ca de altminteri întreaga distribuţie – primesc valenţe în plus prin machiaj. Deşi este semnat Iuliana Ştefan („stilist machiaj-coafură”), am recunoscut-o fără prea mari eforturi pe Beatrice Bleonţ şi pasiunea sa pentru „costumul“ pictat direct pe piele.


     Decorul lui Joszef Werner din Ungaria, care a lucrat şi premiera anterioară cu Contesa Maritza de Kalmann, este funcţional şi nimic mai mult, ba chiar ceva mai puţin. Faţada magazinului cu fructe al lui Herr Schulz putea lipsi cu desăvârşire. Este, în schimb, o paradă de costume desenate de Cătălin Botezatu care îţi ia ochii şi, adesea, ţine loc de decor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul