Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Guareschi vs. Don Camillo

        Geo Vasile

 Poate cel mai tradus şi vândut autor italian din veacul XX (tirajele cărţilor sale au atins milioane de exemplare), după Malaparte, Calvino, Moravia sau Pavese, Giovannino Guareschi (1908, Fontanelle di Roccabianca - 1968, Roncole Verdi) a debutat ca jurnalist şi desenator la reviste satirico-umoristice, fiind de-a lungul anilor colaborator, redactor-şef („Il Bertoldo”) director fondator („Candido”) la acest tip de publicaţii periodice. Ca scriitor s-a impus definitiv în istoria literaturii italiene prin ciclul epic „Mondo piccolo” (în tacită opoziţie cu magnificenţa megafonată a temelor dannunziene), dedicat  provinciei şi câmpiei străbătute de tutelarul fluviu Pad, Bassa Padana, şi evident locuitorilor săi anonimi, cu moravurile, mentalităţile şi riturile specifice. Istoria, prin cele două războaie, nu cruţă nici acest paese emblematic (mai mult decât un sat şi mai puţin decât un orăşel) nicicând numit dar identificat de biobibliografi  cu mica localitate Brescello.

 Guareschi îşi focalizează cele patruzeci de  naraţiuni din cartea de faţă în jurul celor doi protagonişti, preotul Don Camillo şi primarul comunist Giuseppe Botazzi, zis Peppone, prezentaţi într-un permanent contrapunct al conflictelor verbale şi de interese care de multe ori degenerează în încăierări şi benigne reglări de conturi, amândoi fiind însă conştienţi de valoarea şi puterea celuilalt. Sunt de fapt  cele două măşti antagonice şi totuşi complementare ale autorului, inspirate parcă din commedia dell’arte sau din benzile desenate, urzeala epică şi replicile având un ritm  uşor mecanic, previzibil, lapidar, clasic, o premeditată retorică a reiterării şi simetriei, tipologic şi stilistic vorbind.

În acest prim volum din saga lui  Don Camillo,  atleticul preot-paroh omonim, în ciuda faptului că nu se deosebeşte cu nimic de locuitorii acelui ţinut, mai ales în privinţa comportamentului lor de personaje de western, stă de vorbă  cu Cristos din altarul bisericii unde slujeşte, un partener desăvârşit, exigent şi uman, atotştiutor (se putea altfel?), o supraconştiinţă, în fond. Dialogul cu acest analist sacru, deşi inedit în literatura italiană, decurge firesc şi emoţionant, convenţia literară propusă de Guareschi fiind repede asimilată de cititor, devenindu-i familiară, constituind până la urmă sarea şi piperul  majorităţii naraţiunilor.

Antagonistul lui don Camillo, primarul comunist din acea mică localitate din Bassa (câmpia emiliană, provincia Reggio Emilia), inflexibilul şi la fel de masivul Peppone, când nu face pe mecanicul în propriul atelier de reparaţii auto, joacă rolul de primar şi de şef al secţiei locale de partid. Obiectivul preferat al satirei lui Guareschi, Peppone  suferă în primul rând, în ciuda bunului său simţ de emilian, de maladia stângismului  bolşevic.

Cititorul este de-a dreptul surprins să afle că până şi  comuniştii italieni, afiliaţi şi ei la Komintern-ul moscovit, aveau în vocabularul curent expresii precum tovarăşi, duşmanii poporului, reacţiunea pro-americană, clericalismul pro-Vatican, moşierii care înfometează poporul,  dihonia politică locală dintre  „roşii” şi „negri” fiind o expresie în miniatură, ludică şi parodică a marei confruntări la scară naţională. 

Publicat în 1948, romanul „Don Camillo” a fost ecranizat în 1952, regizor fiind Julien Duvivier; cele două personaje principale (ce se întâlniseră deja pe aceeaşi baricadă în lupta de rezistenţă din munţi) sunt  interpretate de Fernandel (preotul-paroh) şi Gino Cervi (primarul comunist), aflaţi într-o continuă, cordială, dar şi contondentă antipatie şi dispută politică, într-un continuu război rece urmat de dezgheţ (mai mult din orgoliu şi temperament), în plan social ajungând totuşi la compromisuri benefice pentru comunitate.

Curtat de diverse facţiuni politice, atât de dreapta, cât şi de stânga, Guareschi s-a străduit în primul rând să-şi apere şi ilustreze de-a lungul celor treizeci de ani de activitate în presă şi în literatură, nu atât simpatiile sale monarhiste şi anticomuniste, cât propria libertate de expresie şi radicalismul etic.

Caracter nestăvilit şi sangvin, autor satiric prin definiţie (amintind în multe privinţe de dramataturgul caracterolog Caragiale, dar şi de Flaubert), Guareschi  n-a pregetat să ironizeze toate partidele, regimurile şi guvernele care s-au succedat, începând cu Mussolini (ce-i drept, la beţie) sau vii­torul premier demo-creştin Alcide de Gasperi şi terminând cu preşedintele liberal al ţării, Luigi Einaudi, sau secretarul general al P.C.I., Palmiro Togliatti.

Conflictele autorului cu puterea i-au adus multe persecuţii şi suferinţe (detenţie în lagăre de concentrare din Cehoslovacia şi Polonia pentru că a refuzat să adere la Republica Socială Italiană a lui Mussolini, cu sediul la Salň)  ţi mai bine de un an de închisoare, plus ţase luni de domiciliu forţat.

Mai actual ca oricând, inclusiv cu prilejul recentelor alegeri din Italia anului 2008, Giovannino Guareschi s-a autocaracterizat fără cusur şi cu o irezistibilă ironie amară atunci când a scris în „Diario clandestino” (publicat între anii 1943 şi 1946): „ A trebuit să fac tot felul de lucruri ca să supravieţuiesc, mi s-au întâmplat de toate, deoarce m-am dedicat unui program precis care se poate rezuma printr-un singur slogan: «Nu mor nici dacă o să mă omoare»”.  Despre viaţa şi opera acestui autor cu adevărat popular au scris, dacă e să parcurgem cele peste 30 de pagini de bibliografie selectivă din anexa ediţiei italiene, un număr impresionant de personalităţi, critici şi istorici literari, scriitori, jurnalişti, dintre care spicuim: A. Bevilacqua, G. Borgese, Oreste del Buono, Enzo Biagi, A. Gnocchi, V. Messori, A. Minardi, I. Montanelli, C. Sommaruga, G. Torelli.

Ingratitudinea lumii şi a instituţiilor a funcţionat şi în cazul lui Guareschi, cu o singură excepţie: Editura Rizzoli i-a tipărit întreaga operă antumă şi postumă, începând  din anul 1941, ultimele volume fiind din 1998, 2003 şi 2006: „Tutto Don Camillo” (antologia celor trei sute patruzeci şi şase de povestiri din ciclul  „Lume măruntă”, „Mondo candido 1953-1958” (culegere de texte, desene şi povestiri din revista „Candido”, al cărei director fondator şi animator a fost Guareschi) şi „Don Camillo” (ediţia cu numărul 22 care a servit la  traducerea apărută la Editura Vellant).Tradus în principalele limbi europene, dar ignorat de Edituri şi de italieniştii din ţara noastră, din motive care ne scapă,  iată că anul acesta „Don Camillo” ne va vorbi  şi în limba română (versiunea aparţine subsemnatului) despre cum a reuşit să-l facă pe durul, comunistul şi ateul  Peppone, implicat până şi în intriga poliţistă cu care se încheie cartea, să picteze în nuanţele trandafirului statueta Pruncului Sfânt din ieslea pe care preotul-paroh tocmai o pregătea pentru sărbătoarea Crăciunului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul