Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Politichie şi amor

        Horia Gārbea

 

Anghel Gādea, Teroare şi tăcere, Editura Tipoalex, publicistică

 

Nu rataţi remarcabilul volum de pu­blicistică al lui Anghel Gādea, Teroare şi tăcere, Editura Tipoalex, editură puţin notorie, din păcate. Autorul, născut īn 1935, a trăit pe viu dramele cooperativizării şi teroarea complementară, dar a şi reconstituit din documente tragedia ţăranilor terorizaţi atunci īn Cāmpia Romānă, mulţi ucişi fără ezitare pentru că au refuzat absurda colectivizare. Alte ar­ticole culese īn volum cuprind sec­venţe memorialistice despre lumea li­terară a anilor 1970-1980, momente descrise cu umor negru de provincialul care īncerca să intre īn literatură, frīnat fără a şti de ce de cenzură sau doar de „jocurile” confraţilor, īn straniul balet al acestora īntre curaj şi laşitate, interese de grup şi trădări individuale. Tonul neutral al autorului accentuează oroa­rea faptelor povestite, unele rămase necunoscute, toate demne să figureze īntr-un catalog al ticăloşiei. Anghel Gādea pare să reia maxima lui T. Mazilu (nici el, de altfel, un nevinovat): „Poate fi omul atīt de ticălos? Poate!”

 

Nicolae Havriliuc, Măştile reglabile,

Editura Tracus Arte, teatru

 

Volumul profesorului „perfect”, cum īl denumeşte īn prefaţă Mircea Ghiţulescu, cel care l-a inventat pe autor, cuprinde patru texte scurte ale unor farse care schiţează pe-alocuri şi elemente de teoria textului teatral.  Nicolae Havriliuc este „la baz㔠un cronicar dramatic şi istoric al teatrului. Deunăzi, insaţiabilul Nicolae Havriliuc se arătase cititorilor şi īn ipostaza de poet. El are o mare dorinţă de a se exprima şi īşi speculează intens mobilitatea şi cunoştinţele. Obsedat de propriul discurs, dramaturgul nu vrea să-şi seducă ipocritul cititor, ci, eventual, să-l convingă prin enunţuri de la catedră. Nicolae Havriliuc nu este un dramaturg, ci un autor care a citit teatru şi a scris despre el cu acribie, crezīnd că astfel i-a găsit reţeta. Īi lipsesc exact doza de inspiraţie inefabilă şi cea de intuiţie tanscendentă studiului, cele care deosebesc un tenisman de un excelent bătător de covoare.

 

Angelo Mitchievici, Cinema, Editura Polirom, proză scurtă

 

Remarc cu plăcere povestirile lui Angelo Mitchievici din volumul Cinema, Editura Po­lirom. Universitarul constănţean, redutabil comentator de filme artistice, realizează un lucru neuzitat īn literatura noastră: privirea existenţei prin opere cinematografice, cărora le dă o subtilă replică. Totuşi acesta este numai pretextul pentru nişte naraţiuni, mai degrabă amare, chiar prea sumbre faţă de seninătatea şi umorul autorului, care se suţin prin ele īnsele, dincolo de aluziile la reperele din istoria filmului. Angelo Mitchievici este un prozator de o maximă seriozitate, care nu s-a hotărīt dacă să mizeze pe ea sau să se lase īn voia unor porniri ludice inerente epocii īn care scrie şi inteligenţei sale combinatorii.

Textele sīnt adesea prea calculate şi grave, nota de ironie fiind greu accesibilă celor ne­iniţiaţi. Autorul ar putea să meargă mai decis pe calea unei „frivolităţi” asumate pentru că are digitaţia necesară.

 

Florica Bud, Reparăm onoare şi clondire, Editura Limes, proză, eseu

 

Cu o postfaţă de Gh. Grigurcu, temerara prozatoare din Baia Mare atacă temele mari la ordinea zilei dintr-un unghi inedit şi fără a ceda prejudecăţilor curente. Volumul conţine tablete de scriitor incisive, jucăuşe, proze scurte ironice despre politichie şi amor ale unei autoare ce nu īşi pune limite īn fantezie, nici īn jocurile lexicale, nici īn onomastica  stranie şi semnificativă a personajelor, amintind prin aceasta de Lewis Caroll. Florica Bud nu scrie proză reflexivă, ea preferă să atace realitatea dintr-un unghi personal, fără a-şi acoperi asalturile şi retragerile, glumind cu lucrurile serioase şi luīnd īn rīs, cu masca infantilităţii, temele care īnvīrtoşează limbajul „analiştilor”. Dacă totul n-ar fi decīt un joc? Dacă, īn veac, un ciclon ar şterge de pe socluri exact numele care fac legea şi ar lăsa numai semnăturile autorilor de graffitti? Cum s-ar scrie atunci istoria şi cine ar citi-o ca mīţa īn calendar? Un titlu: „Motanul şi literatura”.

 

Elena Vulcănescu, Mitul de sub casă, Editura Convorbiri literare, poezie

 

Poezii inedite, foarte originale. Un vers memorabil: „De la Goya, bunicul păstrase jobenul, asumīndu-şi toată aventura onirică”.  Faptul că īn anul 2008 Elena Vulcănescu a cucerit Premiul pentru critică şi istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2007, ca recunoaştere pentru volumul său despre biografia şi opera lui Vasile Alecsandri, nu a īndepărtat-o de vocaţia sa principală care este scrierea poeziei. După  ce, prin repetate transformări, epurări semnificative, clarificări şi esenţializări ale discursului poetic, Elena Vulcănescu a ajuns la o treaptă a dicţiunii poetice care se putea numi a maturităţii, la lipsa completă a ostentaţiei şi eliminarea artificiilor graţioase, a intervenit o pauză semnificativă. Īn acest timp, necesar recristalizării şi reflecţiei, au­toarea, pe līngă scrierea unei cărţi de mare intensitate şi dificultate a documentării, pare să-şi fi regīndit poezia dintr-o perspectivă mai accentuat personală. Nu īnca­pe īndoială că orice act poetic este unul personal şi personalizat, totuşi, īn diferite tipuri de scriitură, poetul se dezvăluie mai mult sau mai puţin, ecoul său este mai deschis către generalitate, detaşat sau, dimpotrivă, mai aproape de „relatarea” propriei lumi lăuntrice, īn care eul liric se confundă cu sinele autorului. O astfel de carte propune acum Elena Vulcănescu, o carte construită  cu migală şi cu acribie, cīştigate poate sau oricum adīncite prin studiul istoric-literar anterior. Este un volum care pune īn pagină biografia efectivă, nu doar pe cea spirituală, a semnatarei. Mi se pare semnificativ faptul că unele texte, puţine totuşi, sīnt reluate dintr-un ciclu de inedite prezent īn volumul anterior, acestea fiind jaloane ale unei existenţe precedente, īnainte chiar de a fi repere ale unei opere. Dacă e adevărat ce spune poeta: mitul de sub casă e un munte năruit, nici poezia nu e străină de această năruire. Cartea se alcătuieşte din trei cicluri, similare părţilor unui concert: MUNTELE  NĂRUIT, MUN­TELE  FACERII şi CETATEA  SĂLCIILOR, trecīnd de la andante la un allegro (ma non troppo!) şi ajungīnd la un final scherzo, oarecum surprinzător, īntr-o mişcare largă de un căutat prozaism. Īn acest ultim ciclu, cel mai scurt, poeta glumeşte amar, se joacă lucid şi inteligent, face haz de necaz cu imagini onirice.

 

Flavius Lucăcel, Ceai de fluturi – Butterfly Tea, Editura Limes, teatru

 O piesă īn două acte, atipică şi greu reprezentabilă, care arată mai degrabă disponibilitatea dramaturgului din Cluj pentru scenarii onirice decīt calităţile de dramaturg, publică Flavius Lucăcel: Ceai de fluturi – Butterfly Tea (versiunea īn engleză de Mădălina Cadariu), Editura Limes. Pe-alocuri, textul poate aminti de piesele lui Gellu Naum, dar fără neliniştea de pictură metafizică din acestea. Oricum, o īncercare insolită de la care un regizor ar putea porni pentru a realiza practic orice ar dori (un pamflet antirăzboinic, o comedie feerică etc.). Replicile nu sīnt strălucit de absurde şi, īn general, aerul de normalitate - pe care autorul īl impune adesea unui text care are altă miză decīt rigoarea - trag spre pămīnt „zborul de fluturi” fantezist care se ghiceşte că ar fi fost planul iniţial. De reflectat, oricum. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul