Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Legal drugs

        Ana-Maria Nistor

În televiziune, ca şi în croitorie, există câteva case mari la care se raportează toată planeta. De pildă, un serial marca BBC este certificatul calităţii clasice, iar un film pentru TV produs de HBO sau de Hallmark se recomandă singur. În ceea ce priveşte documentarele, moda se scrie la Discovery, Animal Planet şi National Geographic. În ani, aceste canale de nişă au devenit instanţă, reper, ediţie princeps. Probabil că şi domniile voastre au auzit de multe ori persoane cu pretenţii aducând în conversaţie argumentul suprem de credibilitate pentru cine ştie ce debilitate: „Vai, dar am văzut la Discovery!”. Şi gata, ţi-a închis gura, discuţia s-a încheiat. Cu toate acestea, românul, mai hâtru din fire şi dotat cu sentimentul ridicolului, i-a spus Descopery. Cu alte cuvinte, locul acela ca un talcioc-bazar-turn Babel, în care găseşti lucruri la care nici cu gândul n-ai gândit, nici n-ai sperat a le afla vreodată. Din acest punct de vedere, televiziunile de nişă tip documentar sunt cele mai moderne, cele mai aproape de spiritul şi febra internetului. Găseşti orice, în funcţie de domeniul de interes, doar să dai click pe motorul de căutare. Apoi nu-ţi mai dezlipeşti ochii, căci filmele sunt foarte bine făcute, fără zgârcenie, după toate regulile dramei, astfel încât să hrănească şi curiozitatea, şi ludicitatea, şi nevoia de tensiune. Îmi amintesc, acum mai bine de 10 ani, cum căutam să nu pierdem aventurile lui Jacques Yves Cousteau – explorări în serial, din fundul oceanului până în vârful muntelui. Iar când s-a aflat că vor difuza episoadele filmate în Delta Dunării, unde cercetătorul a fost însoţit de regretatul Radu Anton Roman, a înnebunit tot spaţiul carpato-danubiano-pontic! Astăzi nu ar mai atrage în asemenea măsură geografia extremă, toată lumea care are o căsuţă poştală electronică a văzut globul, cu sau fără voie, prin intermediul prietenilor binevoitori care-ţi încarcă până la refuz e-mailul cu power pointuri despre orice ţară, regiune, râu, ram.

Televiziunile s-au adaptat şi, în loc să piardă, au sporit afacerea, împărţind materialul filmat pe teme şi zone de interes. Au apărut canale mai mici, dedicate unei minorităţi anume a publicului, împreună alcătuind un mare trust: posturi despre călătorii sau despre istorie, despre construcţii şi amenajări de case, despre ştiinţe, despre investigaţii, da Vinci learning... Ca şi în cazul internetului, folosit mai mult decât ca un simplu instrument, ei au izolat enorm telespectatorul, l-au închis într-o bulă cu ecran, prin intermediul căruia îi prescriu, în doze bine calculate, drogul aşa-zis informaţional. Cunosc din ce în ce mai mulţi oameni care şi-au tăiat, alegând un post de nişă, legăturile cu realitatea, cu prietenii sau cu altfel de mijloace media. Televizorul lor merge doar pe un astfel de canal, dându-le iluzia retragerii într-o lume superioară, caldă şi bună, plină de învăţăminte pe care le primesc cu lingura în timp ce-şi mănâncă supa, când au insomnii sau, pur şi simplu, sunt obosiţi şi „altceva interesant nu e”. Atunci deschid televizorul ca pe vremea când răsfoiau o carte şi se cufundă în „lumea fascinantă” de pe Discovery, în „tărâmuri necunoscute” pe National Geographic.

Lăsându-mă şi eu purtată vreo 3 zile pe aripile învăţăturilor TV, am descoperit (ce cuvânt magic!) criteriile de ordonare a emisiunilor. Tipurile de droguri, dacă vreţi. Primul, cel mai puţin periculos, cred, este „how to”. L-am numit aşa după puzderia de documentare în care se explică orice secret de fabricaţie, se însuşeşte orice deprindere. Cum să-mi repar caloriferul, cum să plantez trandafiri, cum să pun tapet şi să schimb uleiul de la tractor, cum să învăţ olăritul şi trasul cu arcul. Acum pot şti, urmărind cu atenţie câteva emisiuni de un ceas fiecare, şi, astfel, devin din calfă aspirantă maistru cât ai clipi. Am observat că şi câteva posturi de-ale noastre folosesc reţeta asta, însă noi nu depăşim încă stadiul de curs de bucătar de ocazie şi bricoleur cu materialul clientului. În plus, emisiunile româneşti nu-mi dau sentimentul acela prielnic, de campion: „tu poţi, vei reuşi, ai încredere, vei fi cel mai bun, cartea recordurilor te aşteaptă!”.

O altă categorie, cea mai prizată şi datorită căreia aceste canale şi-au căpătat notorietatea, este „enciclopedia de buzunar”. Se adresează curiozităţii, o însuşire profund umană, zestre din născare, ca şi dorinţa de a fi mai presus de semenii tăi, măcar într-o conversaţie. Atunci, exact la momentul oportun, scoţi frumuşel din buzunar asul ştiinţei şi plesneşti peste ochi auditoriul. Nu e nevoie să intri în amănunte, doar să presari câteva detalii picante. Formula de început e bine să fie ceva de genul „Cum, dar nu ştiaţi că...?”. Apoi continui calm, cu fraze bine decupate, ca informaţia să ajungă la destinatar şi să-l surprindă, aşa cum ţi s-a întâmplat şi ţie. Vei vorbi simplu şi clar despre hyaenodon, strămoşul hienei de azi, despre cei 13.000 de muncitori care au montat peste un miliard de şuruburi în tunelul Franţa-Marea Britanie, despre noul dispozitiv cu laser pentru mulsul vacilor şi despre specia de panda roşcat care e pe cale de dispariţie. Curiozităţile tip Discovery sunt garanţia succesului în societate, iar tu vei trece drept un om cultivat sau, cel puţin, informat şi cu preocupări interesante.Pentru cunoscători, canalele de nişă produc documentarele model „my hobby”. Chiar dacă nu ai, o să-ţi faci cu siguranţă unul, o dată ce te uiţi la emisiunile dedicate celor mai diverse şi bizare îndeletniciri. Eu am stat până la şase dimineaţa să urmăresc în paralel pe două posturi cum pasiunile devin un mod de viaţă. Soluţie greşită, pe care n-am s-o mai repet, pentru că nici acum eu nu ştiu dacă să aleg să mă apuc de construit dominouri uriaşe, de fabricat cocori de hârtie, de făcut mulaje după palme sau de colecţionat capace de bere care să-mi îmbrace pereţii casei. Ar mai fi şi insectarul de albine, dar pentru asta ar trebui să merg până în Africa, unde, dacă ajungi, e păcat să nu strângi mostre de nisip colorat. Din această dilemă nu pot ieşi decât apelând la drogul hard – „mântuirea ideologică”. Acesta se insinuează prin pupilă şi se scurge în conştiinţă, iar acţiunea sa poate fi fatală unui mod de a gândi. Mă refer la emisiunile precum „Mituri sfărâmate”, a căror modă a început o dată cu isteria „Codul lui da Vinci” şi care continuă cu îndrăzneala lui „se poate orice”. Povestea nu e nouă, începe prin 1907, când un nebun a vrut să măsoare sufletul şi, conform greutăţii unui muribund, moartea ne uşurează de vreo 36 de grame. Astăzi, demenţa de a pipăi invizibilul a atins cote ridicole: se pun la aparate subconştientul şi inconştientul, se măsoară respiraţia în timpul rugăciunii, al bucuriei, al fricii, se analizează regiunile din creier afectate în timpul visului, se pune sub lupă inima îndrăgostită, se explică ştiinţific mersul pe apă, învierea lui Lazăr, meditaţia. Se oferă o colecţie de variante de mântuire, toate ideologice, toate posibile. Condiţia e să crezi. Cercetarea au făcut-o alţii pentru tine, aşa că să crezi că nu crezi nimic. Desigur, în afară de ceea ce este cântărit, măsurat, demonstrat, descoperit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul