Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre erori şi morminte

        Horia Gârbea

• Una dintre temele, ce-i drept, margi­nale, de atac la recenta conferinţă a Uniunii Scriitorilor a fost tratamentul rezervat scriitorului exilat Paul Goma. Anterior conferinţei, destule voci au cerut să i se instituie o indemnizaţie, ba chiar să i se acorde postul de  „preşedinte de onoare” al Uniunii. • În ceea ce priveşte Preşedinţia de onoare, am avut ocazia să explic unor colegi, personal şi cu tot tactul, că nu se poate acorda nimănui ceva ce noi, USR mai precis, nu avem, respectiv postul neprevăzut în statut. • Cu indemnizaţia se schimbă treaba! Domnul Paul Goma este membru al Uniunii Scriitorilor, fiind reprimit din anul 1990 (şi nu rămas în afara ei, cum încearcă să sugereze unii, tendenţios). Aşadar, îndată ce domnia sa ar reveni şi de facto, plătind minimala cotizaţie şi dobîndind o legitimaţie valabilă, ar fi pe deplin îndreptăţit să solicite o indemnizaţie, subliniez dublu: SĂ SOLICITE (o indemnizaţie nu se acordă cui n-o cere!). • Sper că nimeni nu ar refuza atribuirea ei. Domnul Goma e un scriitor comparabil ca merite literare cu mulţi confraţi care au numita indemnizaţie, iar ca atitudine civică îi depăşeşte. Nu a fost nici membru prin ce-ce, nu a scris elogios despre Ceauşescu sau Lenin, ca alţii care primesc renta viageră în calitate de merituoşi fără să le numere nimeni ouăle de aur. • Gîndind aşa, cu o logică simplă, mai gîndindu-mă apoi că nu-i uşor să-ţi faci un rost printre străini, mi-am călcat oarecum pe inimă şi i-am scris domnului Goma, cu toată delicateţea, invitîndu-l să se alăture şi formal (cu acte) Uniunii, la Asociaţia Bucureşti, Secţia proză.  • Că nu mi-a răspuns, e treaba domniei sale! Dar că am fost culpabilizaţi tot noi, cei care ne ocupăm de asta, pentru tratamentul nedrept la care îl supunem pe domnul Goma… asta e manipulare pe faţă. •  Mai acum cîteva luni, a venit în România doamna Gabriela Melinescu (şi) ca să îşi expună nişte lucrări de artă plastică realizate de domnia sa în exil. M-am apropiat doar de doamna Gabriela Melinescu, la vernisaj, în calitate oficială, şi i-am pus întrebarea, firească, dacă nu ar dori să revină – de fapt, cu acte în regulă – în rîndurile Uniunii Scriitorilor. Răspunsul a fost negativ. M-am înclinat politicos, cerînd iertare de deranj, şi am plecat. • Fac la fel şi în cazul domnului Paul Goma. Dacă nu vrea, cu sila nu se poate! Dar ce doresc cei care-i manipulează numele? De ce ne ceartă ei că (mare culpă!) nu-l ajutăm pe domnul Goma să treacă strada, cînd domnia sa nici nu vrea să traverseze?! • Şi vin la altă chestiune: unul dintre avocaţii nesolicitaţi ai domnului Goma este domnul profesor Marin Mincu. Domnul profesor acuză ingratitudinea Uniunii. Cine vorbeşte?! • Domnul profesor Mincu - repudiat de proprii săi discipoli - este el însuşi un monument al ingratitudinii, cum am avut onoarea să comunic chiar Conferinţei USR, în plenul ei. • Domnul Marin Mincu mi-a făcut curte în repetate rînduri şi, nu din acest motiv, ci pentru o consecvenţă necesară în aplicarea criteriilor, l-am propus cu insistenţă în Comitetul Director al Uniunii pentru obţinerea indemnizaţiei de merit. Nu regret! Am făcut ceea ce trebuia să fac şi ceea ce colegilor mei de comitet nici nu le trecea prin minte! Pentru că ei puneau în faţă caracterul domnului Marin Mincu, cîtă vreme eu vedeam, cum e şi normal, recunoaşterile primite de opera lui. • Justiţia trebuie să facă abstracţie de persoana justiţiabilului, pledam eu. Şi cîştigam, spre cinstea logicii colegilor mei de Comitet. • Consecinţa: la alegerile pentru Preşedinţia ASB domnul Mincu nu a stat acasă, ceea ce era, sau putea fi, justificat. Nici nu a venit ca să-şi dea votul (oricum secret) mie sau altui candidat, treaba domniei-sale. Nu… Domnul Marin Mincu a venit pînă la uşa teatrului unde avea loc adunarea şi nu a intrat, afectînd un suprem dispreţ nu numai faţă de mine care îi obţinusem practic renta viageră, ci faţă de toţi colegii! Domnul Mincu ştie să ia, nu să dea! • Am fost unul dintre puţinii scriitori care i-au rezervat domnului Marin Mincu un tratament nu doar normal, ci foarte deferent. Mult peste cel al propriilor săi discipoli, tineri autori reali sau inventaţi. Am respins cu sinceră indignare numirea „boşorog nebun” cu care îl gratulau fără rezerve mulţi confraţi. O resping şi acum. Dar nu pot să nu-l plasez pe domnul Mincu pe locul întîi într-un clasament al ingratitudinii şi – termenul se impune singur – al mitocăniei de tranziţie. • Cît despre posteritatea domnului Mincu, nu se va găsi niciun Dante să-l întîlnească prin Infern şi s-o descrie, deci o consider egală - de pe acum - cu neantul. • Despre modele şi exemple, glorii de prezent şi spirite perene, despre buluc şi bucluc, despre valorile noastre şi valorile lor, despre plecăciuni la înalta poartă a publicităţii, despre anonimi şi eroi trudind, unii la masa tăcerii a scrisului, alţii la masa bogată gata întinsă, şi despre mulţi alţi „despre” s-ar putea scrie după această a 16-a ediţie a Târgului de carte „Gaudeamus”. • Salman Rushdie a vândut 9000 de cărţi în România, a vândut bilete la Teatrul Odeon pentru a fi ascultat citind din opera lui, a tras o fugă la Bran, evident pentru a-l vedea pe Dracula. • Pe tot parcursul vizitei nu a avut gardă de corp semn fie că românii sunt paşnici, fie că „cel mai vânat scriitor” nu este chiar atât de vânat precât îi este vânată legenda. • La sesiunea de autografe, Cristian Tudor Popescu declara că nu mai vrea să i se spună pe toate posturile TV „ziaristul CTP”. Proaspătul intrat în Uniunea Scriitorilor (cam cu un mic scandal!) se vrea scriitor acum pe micul ecran. Drept care, imediat după ce şi-a încheiat speech-ul şi a epuizat cer­neala din stilou a dat fuguţa la televiziuni să combată. Nu despre alegerile de la USR ci despre alea care îi frig degeţelele – alegerile prezidenţiale. Politica face gloria nu literatura! • 19 secunde de film au incendiat România. Este vorba, desi­gur, de filmuleţul în care preşedintele Băsescu dojeneşte cu un dos de palmă peste bot un copil. • Fapta s-ar fi petrecut acum 5 ani, la Ploieşti în altă campanie electorală. • Trucaj ordinar, spun unele televiziuni aducând o cohortă de specialişti în montaje, regii, psihologie. Adevărat sută la sută, zic celelalte televiziuni care aduc şi ele specialişti în montaje, regii, psihologie şi protecţia copilului. • Lumea se încaieră pe „a fost sau n-a fost”, în timp ce criza se plimbă falnic pe bulevarde, pe ştatele de plată, pe la centrele de şomaj, prin ratele de la bănci, prin buznarele noastre. • Ei, tocmai aici e aici: să ţii o aşa comoară timp de 5 ani dovedeşte un spirit de afacerist pur sânge: vă daţi seama cu cât l-a vândut ăla acum, în vreme de campanie, dar, mai ales, în vremurile astea de criză?! • De unde o fi avut o fiţuică precum „Gardianul” – cum îi zice o publicaţie nemţească – atâţia bani să cumpere bomba? Că gratis, doar de amorul curat al campaniei, nu-o dădea nimeni! • În astfel de momente, în care ţărişoara se zbate să aducă oameni noi tot dintre cei vechi, soluţia este încă un partid: recent votatul cu trei şi ceva la sută din opţiunile electoratului român la preşedinţia României, dr şi primar al Capitalei Oprescu, strânge rândurile intelectualităţii de stânga în Alianţa Naţionala a Stângii Democrate. • Cu Octav Cozmâncă pe post de organizator şi probabil ideolog al partidului, stânga asta are toate şansele să fie democrată. Tovarăşii vechi ştiu de ce! • O campanie democrată într-o ţară democrată echilibrează astfel prezenţele la televiziunii: ăia, ăia şi ăia dau un filmuleţ cu Băsescu, ăia, ăia şi ăilalţi dau stenogramele unor convorbiri cu Iliescu, Patriciu, Geoană despre federalizarea României pe criterii de afaceri: „voi luaţi partea asta, noi luăm partea asta”. • Între timp, serviciile secrete, prin George Maior, – cărora, deşi au mâncat usturoi, nu le pute gura – lansează cărţi, dau autografe, au, cum s-ar zice, activitatea la vedere. • Ca din întâmplare, în aceste zile fierbinţi de dezvăluiri, denunţuri şi murdării pe celuloid, un cotidian ne reaminteşte cazul primului jurnalist român condamnat la 5 ani de închisoare pentru şantaj. Se petreceau toate astea acum vreo sută de ani. Metodele de şantaj au rămas aceleaşi (sperierea vânatului cu dezvăluiri de presă până ce acesta ceda şi cumpăra... publicitate!) numai că s-au înmulţit cazurile şi s-au rărit, până la dispariţia quasitotală, condamnările pentru jurnaliştii-şantajişti.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul