Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        Critias

Nobila îndeletnicire a căutatului cu lumânarea


 


     Cultura


     Ceea ce face revista „Cultura” (nr.9/ 6 martie 2008) prin articolul lui Andrei Terian Cartea neagră a protocronismului îmi aduce aminte de un amic de odinioară care transformase cunoscuta folclorică zicală cu prostul şi norocul într-un veritabil imperativ educaţional, meliorist şi rimat pe deasupra: prost să fii, dar să-ţi revii! Nu despre prostie e vorba aici însă, ci despre revenire. Una mai mult decât necesară pe care – spre onoarea ei – revista editată de Fundaţia Culturală Română o găzduieşte, după un bun obicei devenit tradiţie, în chiar paginile sale. Scriind despre cartea Alexandrei Tomiţă dedicată protocronismului românesc, Andrei Terian amendează, între altele, susţinerile prăpăstioase ale colegului său de redacţie Mihai Iovănel care, în urmă cu două săptămâni, în aceeaşi revistă, amestecase tendenţios protocroniştii şi antiprotocroniştii în aceeaşi băltoacă ideologică, sugerând cum că „toţi au fost o apă şi-un pământ”, cum corect observă A.T. Adică, vezi Doamne, atâta vreme cât, apud Mihai Iovănel, „valorile grupurilor erau valori contingente şi, la rigoare, interschimbabile”, dat fiind că „niciuna din tabere nu lupta împotriva regimului Ceauşescu” şi că „se lupta pentru prezervarea influenţei şi a puterii”, combatanţii intră, ipso facto, în aceeaşi oală pestilenţială, conturând încă un câmp al vinovăţiei fără vinovaţi, al corupţiei morale fără corupţi morali etc. Teza nu e nouă, am mai întâl­nit-o şi în dezbaterile despre apartenenţa la P.C.R. sau despre colaborarea cu securitatea, ideea ce se vroia inoculată – direct ori subliminal – fiind aceea că, de vreme ce toată lumea poate fi culpabilizată, de fapt, nu există nici culpă, nici vinovaţi adevăraţi. Ce spui, Franţ? Chiar aşa? Păi, dacă judecăm lucrurile cu logica lui Mihai Iovănel, vom ajunge mâine-poimâine să punem semnul egalităţii între Corneliu Vadim Tudor şi Monica Lovinescu sau chiar mai rău!


     Fără a fi explicit polemică, revenirea din articolul lui Andrei Terian este utilă fie şi doar pentru că plasează chestiunea protocronismului într-o ecuaţie de bun simţ şi de onestitate intelectuală. Or, asta, după cum se pare, nu este întotdeauna nici uşor, nici simplu, nici la îndemâna oricui!


 


     Ramuri


     Interesant, echilibrat şi atractiv, cel mai recent număr (2/febr.a.c.) al revistei craiovene „Ramuri” ne face să regretăm faptul că apare o singură dată pe lună. Într-o palidă compensaţie, remarcăm concentrarea apreciabilă de nume prestigioase şi de texte de valoare care menţine publicaţia la standardele de calitate deja cunoscute: Gabriel Dimisianu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Ioana Dinulescu, Leo Butnaru, alături de tineri ca Gabriela Gheorghişor (pe care o „curtează” şi „Luceafărul”!) sau Florina Ilis. Cea din urmă acordă un interviu on-line plin de spontaneitate şi frusteţe lui Horia Gârbea (Să trăiţi, don’ redactor şef!). Remarcăm, de asemenea, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită, în care întrevedem un viitor savuros şi fermecător roman autobiografic. (Pst! Băieţii vigilenţi de la „Cultura”, fiţi pe fază: avem iar un puseu de obedienţă crasă – noi între noi şi, of course, vizavi de conducerea Uniunii Scriitorilor. Nu scăpaţi ocazia să ne mai muştruluiţi oarece, chiar dacă nu credeţi nici voi ce spuneţi; măcar aşa, ca să nu vă pierdeţi antrenamentul!...)


 


     Revista de istorie şi teorie literară


     După un deceniu de pauză, „Revista de istorie şi teorie literară” revine în spaţiul cultural românesc încărcată de multe şi nobile in­tenţii. Atât de multe, încât „noua echipă redacţională”, plus „noua generaţie de colaboratori”, ca să nu mai vorbin de nou-vechiul staff simt nevoia, ignorând milenarul adagiu „non bis in idem”, nu unuia, ci a două articole-program menite să marcheze evenimentul: Reîncepem..., care poartă semnătura acad. Eugen Simion, directorul publicaţiei, şi Cuvânt de redeschidere  iscălit de Nicolae Mecu. Mă rog...


     Din conţinutul masivului volum (375 pagini netto!) ce reuneşte nr.1-4/2007, ne-a reţinut atenţia întâiul episod dintr-un studiu ce se anunţă amplu şi plin de surprize pe care Dumitru Micu îl consacră proletcultismului şi, în egală măsură, cele două grupaje destinate omagierii lui Mircea Eliade şi lui Mihail Sebastian, la centenar. Mai puţin convingătoare din cauza excesului de superlative necontrolate şi cu prea multe citate din Eugen Simion mi s-au părut articolele festiviste închinate de Ion Brad şi Dragoş M. Vicol lui Fănuş Neagu la împlinirea vârstei de 75 de ani (mulţi înainte!). O evaluare critică lucidă şi obiectivă a prozei autorului ar fi fost de preferat, mai cu seamă într-o publicaţie de factura şi cu pretenţiile „Revistei de istorie şi teorie literară”.


     P.S. 1 N-am prea înţeles de ce era nevoie ca, în Reîncepem..., domnul Eugen Simion să formuleze o pleaznă total inelegantă adresată in corpore revistelor de cultură din România momentului. Scrie domnia-sa: „Vom încerca (...) să stăm departe de zarva ce există azi, în revistele de cultură, câte mai există. Adică de spectacolul, absolut deplorabil, al «revizuirilor» morbide care, în fapt ascund eternele resentimente, idiosincrazii, vanităţi literare”. (Stilistica şi virgulele – ba în plus, ba în minus – cad în responsabilitatea autorului articolului – n.n.).


     Oare, doar cu d-al de-astea se ocupă azi revistele de cultură, „câte mai există”? Dacă da, să am pardon de impresie: intră sub incidenţa apocalipticului verdict inclusiv publicaţiile la care colaborează cu succes  domnul acad. Eugen Simion sau ălea sunt exceptate de la regula instituită ad-hoc? Mă întreb fiindcă n-a trecut mult de când eu, cu ochelarii mei, am citit undeva (nu spui unde – revistă însemnată!) un serial de 5-6 articole consacrat „cazului Ion Caraion” şi semnat de Eugen Simion însuşi în persoană, vorba lui Nae Ipingescu. Sau, cumva, revizuirile unora sunt salubre şi imaculate, iar ale altora „morbide” şi „deplorabile”?! Pe ce criterii, dacă nu sunt indiscret?


     Îmi pare rău, dar ceea ce face dl E.S. cu astfel de afirmaţii hazardate se numeşte în popor a o căuta cu lumânarea...


     P.S. 2 Atragem atenţia colegial asupra corecturii absolut mizerabile din această primă apariţie a revistei.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul