Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paşi prin atelier. Mihaela Şchiopu

         Iolanda Malamen

 

Deschid astăzi, aici, īn paginile revistei Luceafărul de dimineaţă, o rubrică ce se vrea un semn empatic faţă de semeni de-ai mei ce slujesc fenomenul vizual, fără pretenţia de-a ierarhiza sau de-a impune, ci, pur şi simplu, de-a vorbi, atīta cīt īmi stă īn putinţă, despre valoare.

 

Mihaela Şchiopu este un artist care, īnainte de-a pătrunde īn conştiinţa publicului, şi-a pus īn joc toate resursele talentului, spiritului  şi sufletului, cu voluptatea risipitoare a dăruirii.  Stăruinţa cu care s-a manifestat această dăruire şi reflectarea ei īn  fertilizarea unor zone pe care le-a dus spre o  lumină puternică  face şi ea parte din această articulare de fapte şi experienţe consumate cu o pasiune greu de egalat. Proteică şi comunicativă, liberă şi performantă, acceptīndu-şi destinul nu ca pe un sacrificiu, ci ca pe o ispăşire misionară, Mihaela Şchiopu, artistul cu cele mai fabuloase insomnii  pe care l-am cunoscut īn ultimii ani, pare făcută pentru veghe şi pentru acel important risc asumat. Nu există proiect pe care, odată gīndit, să nu-l ducă spre performanţă, cum nu există noţiunea de refuz sau retractilitate conformistă. Īntre rigoarea profesiei de arhitect şi ,,joaca“ adesea ironică de a forma şi culoarea, ea trăieşte īntr-o ,,jungl㓠de care nu numai că nu vrea să se apere, ci o incită la un spectacol unic şi teribil de concentrat, reuşind o delimitare lucidă faţă de modele. Dacă ar fi să evaluez numai īn anii de cīnd o cunosc (nouă la număr) toată explozia recuperatoare de limbaj (un fel de galaxie īn care te pierzi prin materia īn continuă transformare), probabil că s-ar putea umple la refuz cu ea spaţiul (fie şi virtual) al unui muzeu de artă modernă. Modul īn care īşi gestionează propria artă are, īnsă, la Mihaela Şchiopu ceva dramatic, īn sensul unei pierderi aproape permanente a controlului asupra destinului ei. Gesturile risipitoare, cīt şi ,,ingratitudinea“ faţă de multe din lucrări sunt şi ele o parte vie şi autentică din spiritul Mihaelei Şchiopu.

A făcut mii de ilustraţii de carte, a făcut coperte, a construit albume de artă, a schimbat chipul unor reviste, a inventat noi formaturi de cărţi şi de publicaţii, a deschis expoziţii, şi-a īnsoţit lucrările cu texte ale multor scriitori, a iniţiat tabere de creaţie, şcoleşte grupuri de tineri īn zona creativităţii, a experimentat cele mai neobişnuite materiale de lucru, şi-a legat numele de proiecte cu impact social şi, nu īn ultimul rīnd, este cadru didactic la Universitatea de Arhitectură. Dar, dincolo de toate acestea, pictura ei o reprezintă cu aviditate, īn chipul cel mai deschis şi mai impetuos.Īmi plac picturile Mihaelei Şchiopu pentru că īntre mine, privitor, şi ele nu există nimic care să mi se pară forţat şi strident-iluzoriu. Īmi place cum le deformează şi le atinge cu o răsuflare maternă. Īmi place cum le injectează  un limbaj captivant, pe care nu ai cum să nu-l asimilezi prezentului. Īmi plac conexiunile, intenţiile şi neliniştile cromatice. Mihaela Şchiopu este un artist proteic şi singuratic, care, dacă i s-ar da pe mīini un oraş, l-ar transforma īntr-o nesfīrşită istorisire stranie şi acaparantă. Īmi plac foarte mult portretele ei, care par desprinse dintr-o lume īn care nu există decīt măşti, fiecare dintre ele contopind, desfigurate, durerea cu inocenţa, furia cu bucuria, ş.a.m.d. Īmi place vegetaţia stranie germinată spontan, simbolurile neliniştitoare, strigătele,  suprapunerile de linii, golurile īn care culoarea pluteşte inventată de o lume pasional-infernală. Universul pictural al Mihaelei Şchiopu, incisiv şi iconoclast, are şi o puritate  metaforică. Metafora īn care trăieşte şi respiră, imaginează o lume plină de spaime şi mărturii, este īnsăşi lumea presupusă a ne accepta demersul şi spiritul nostru.  Procesiunea inconfundabilă de culori şi forme pare īnsă o disperată fugă după timp. Timpul ca echilibru adevărat, cel īn care ne-ar fi comod dacă ne-am putea instala fără piedici şi suferinţe. Timpul  o macină, o copleşeşte, de aici senzaţia de nestăvilită goană. Suntem cronofagii moderni, autodevoratori neliniştiţi şi perdanţi ai umanului, după cum spunea un cunoscut eseist şi faptul ăsta se vede şi la Mihaela Şchiopu. Am surprins-o de multe ori, īn colectivitatea zgomotoasă īn care ne īntīlnim de cīţiva ani buni, concentrată şi abstrasă, aplecată asupra foii albe şi desenīnd cu febrilitate,  aş spune īmpăcată. Nonfigurativul ei exaltant, īncărcat de simboluri, tensionat, şi slujind aparent  haosul este o  transă confesivă, iar modul īn care  īşi gestionează această curgere necontenită şi polemică este semnificantul. Mihaela Şchiopu, dacă ar fi să-i găsim filiaţii, are multe īn comun cu zbaterea unui expresionism abstract, numai că, īnăuntrul lui, ca miezul unui fruct, vedem amprenta melancoliei unui artist cu autonomie deplină atīt asupra realului, cīt şi a visului. Convulsionată şi pătimaşă, ilustrativă şi expresivă, susţinută de o cromatică voluntară, cu reflexe deseori fove, mutantă de forme, pictura Mihaelei Şchiopu este, cu siguranţă, atinsă, cum spunea poetul de ,,biciul harului“.    
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul