Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cartea lumii, cartea unui neam

        Adrian G. Romila

Primul roman al lui Varujan Vosganian pare că plăteşte un tribut personal: către propria familie, mai întâi, apoi către propriul neam. Cartea şoaptelor (Polirom, 2009) e un epos consistent, aşezat în pagină, în ciuda întinderii uriaşe, cu mâna sigură a unui povestitor de vocaţie, conştient de datoria sacră de a salva prin poveste istoria tragică a poporului său. Într-un dispreţ total faţă de trendul minimalist şi faţă de arhitecturile căutate, romanul  lui Vosganian amestecă firesc autobiografia, documentul istoric şi evocarea „realistă”, într-o pastă epică fluidă, care se revarsă cu liniştea măreaţă a unei epopei clasice. Avem de-a face, în Cartea şoaptelor, cu o compoziţie mixtă, nici biografie, nici ficţiune, dar cu reale virtuţi narative, care se întreţes ca într-un complicat covor persan, cu minunate inserţii lirice şi cu numeroase deschideri simbolice.

Apăsat de greutatea unei memorii care-l depăşeşte, povestitorul romanului o eliberează spunând-o, dar numai după ce a încercat să-i dezlege toate firele. E vorba de drama neamului său, armenii, oameni al căror destin de veşnic pribegi vine de departe, din stepele Orientului, adună zbuciumul deportărilor turceşti şi ruseşti şi se extinde până în prezentul apropiat, când existenţa unei patrii minuscule nu a stins dorurile exilului. Punctul nodal îl constituie poveştile pe care bătrânii familiei Vosganian le spun la ceasuri rânduite, într-un cavou părăsit din curtea bisericii armeneşti din Focşani. Ele desfăşoară în ochii copilului şi apoi ai adultului martor o lume întreagă, o lume care are drept miez neamul hăituit de istorie al armenilor, din care familia naratorului e doar o parte. El e „scorpionul de cărţi”, cum se autodefineşte într-un loc, prin gura bunicului Garabet, o vietate devoratoare de file, care se hrăneşte cu poveştile din ele. „Fiecare lume trebuie să aibă vietăţile ei. Cartea e şi ea o lume. Vietăţile sunt sortite să se hrănească cu păcatele şi greşelile lumii. Aşa şi scorpionul ăsta: îndreaptă greşelile din cărţi [...] Acum, însă, povestitorul sunt eu, un fel de scrib care vrea să îndrepte greşelile vechi. Sunt, aşadar, un scorpion de cărţi”. Nenumărate sunt, în roman, punerile în abis, teoretizările „şoaptelor” şi ale cuvintelor despre ele, în virtutea aceleiaşi datorii de a reface la scara evocării literare spectaculoasele şi terifiantele lucruri nespuse, întâmplate cu armenii şi cu strămoşii „scorpionului de cărţi”. Scrisul e exorcizator şi, prin asta, e vindecător, el răzbună idealurile prăbuşite ale unui popor care, alături de evrei, s-a numărat printre primele care a suferit condiţia de apatrizi, obligaţi să-şi arunce mereu rădăcinile în toate părţile lumii şi să renască din cenuşă. Poveştile întrerupte şi aspectul fragmentar al textului sunt justificate chiar de avatarurile nemaivăzute ale protagoniştilor, ele se consemnează aşa cum sunt, rupte, reînnodate şi iarăşi rupte, într-o împletitură infinită, dincolo de orice logică umană. „Poate că în loc de Cartea şoaptelor, această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii. Căci ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său. Şi cum realitatea este rareori leacul realităţii, bunicii mei şi bunicii bunicilor mei păreau că se învârt în cerc, reîntâlnind aceleaşi dureri şi vedenii. Lăsând în urmă lucrurile reale, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau şi cele pe care, existând, ei se încăpăţânau să le vadă altfel de cum sunt”. A nu accepta înfrângerea, a te iluziona cu speranţa revenirii, păstrând, în acest timp, prin povestea „şoptită”, memoria vie, iată soluţia la o istorie absurdă.

Şi, într-adevăr, suferinţele au fost de neînchipuit. Chiar dacă romanul se iţeşte concentric în jurul bătrânilor din cavoul lui Seferian, din Focşani, în fumul de tămâie al părintelui şi în mirosul colivei din griş cu nuci prăjite, adusă în cinstea tuturor morţilor, el consemnează, de fapt, cele mai dramatice momente din existenţa poporului armean. Ca o ţesătură imensă, poveştile personale ale membrilor familiei bunicilor şi străbunicilor lui Varujan sunt înghiţite de cele ale unor personaje legendare, şi toate împreună alcătuiesc fresca totală a tragediei unui popor. Rămânem fascinaţi de extraordinarele destine ale unor efigii umane ar­meneşti: generalul Dro, marele luptător pentru refacerea ţării cotropite de turci, mai întâi, apoi de bolşevici, ajuns în România, unde şi-ar fi ascuns armele secrete, exilat, ulterior, în America; Hartin Fringhian, marele industriaş interbelic al zahărului, ascuns de teama comuniştilor în munţi, cu testamentul său fantomatic păstrat direct pe corp, pe sub haine; Levon Zohrab, prea onorabilul domn care i-a garantat lui Chivu Stoica, prin prietenia cu oficialităţie bancare turceşti, plata întârziată a mărfurilor blocate în portul Constanţa; Micael Noradunghian, masonul plăsmuitor de hărţi fantastice întru dreapta împărţire a hotarelor lumii; răzbunătorul Misak Torlakian, lo­cotenent al generalului Dro, care-şi marca fiecare oficial turc pedepsit, conform planului „Nemesis“, prin cioplirea unui căluţ de lemn, în amintirea fratelui său ucis de otomani. Toţi aceştia au avut, într-un fel sau altul, legături cu protagoniştii din cavou, toţi au plecat din veşnic cucerita Armenie pentru a-şi purta dorurile pe un alt ţărm al Mării Negre, la fel de supus loviturilor istoriei. Dar cu adevărat impresionante sunt paginile despre deportările armenilor din Primul Război Mondial şi de după, trecute în poveste din „şoaptele” strămoşilor supravieţuitori. În acest sens, naratorul vorbeşte de o „carte a şoaptelor” născută cu mult îna­inte de a deveni carte. „Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vila­ietele Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, o dată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit  în copilăria lor”. Scenele din acest trecut apăsător sunt memorabile şi e probabil că sunt recuperate în carte şi din documente istorice veritabile, nu doar din poveşti. Asasinatele în masă şi incendierile din cartierele armeneşti ale Constantinopolului, din ordinul înalţilor oficiali otomani; drumul presărat cu morţi al convoaielor de deportaţi, însoţite de soldaţi turci brutali şi jefuite de bandele de kurzi, de-a lungul Eufratului încărcat de cadavre; foamea, frigul, disperarea şi epuizarea armenilor mânaţi cu sabia până la marginea deşertului persan; sosirea vaporului plin de copii orfani în portul Cons­tanţa, în căutarea unor rude care să-i adopte; întoarcerea armenilor naivi în patria înşelătoare, reînfiinţată de sovietici (codul pentru eventualii amatori din exilul românesc erau salutările către „Staipelochian”, transmise prin scrisorile deschise şi cenzurate); deportările în Siberia şi abuzurile soldaţilor ruşi „eliberatori”; colectivizarea din Vadu Roşca, făcută cu tancurile şi mitralierele, sub conducerea foarte tânărului pe atunci Nicolae Ceauşescu. Istoria mică întâlneşte istoria mare, numele ciudate ale armenilor se intersec­tează cu cele celebre ale făcătorilor de ţări şi războaie. Cavoul lui Seferian, luat ca spaţiu al rememorărilor, devine, treptat, spaţiu al tuturor dramelor armeneşti, vărsate în România sub forma poveştilor despre cei morţi şi despre cei vii.

Extraordinarele evocări sunt secondate discret şi de o proză a senzaţiilor rafinate, recompunând liric fragmente de viaţă armenească. Hainele, obiceiurile, credinţele, arta culinară trec din poveştile bunicilor în memoria afectivă a copilului şi, apoi, în Cartea şoaptelor, pentru a reconstrui perenitatea unui neam aflat veşnic pe drum. Printre cele mai savuroase sunt pasajele despre bogăţiile din vechile dughene armeneşti ale Focşaniului: „Zahărul candel semăna cu bucăţile de cristal din candelabrul cel mare al bisericii armeneşti. Calupurile de rahat îşi estompau culorile, verde, galben, roz, sub pudra albă care se topea, răcoroasă ca o ninsoare, pe limbă. Pachetele cu napolitane foşneau între degete ca frunzele uscate. În borcanele înalte de sticlă amandinele, drajeurile, caramelele se încleiau. Le mutam dintr-o parte în alta, în gură, aproape fără să respir şi fără să înghit, ca gustul să se păstreze cât mai mult. Jeleurile crănţăneau între dinţi, cu izul lor de anotimpuri amestecate”. Imaginile acestea oferă providenţiale pauze narative, compensând prin percepţii delicate vâltoarea aglomerărilor de drame şi frământări.Melanj fericit de istorie şi autobiografie, romanul lui Varujan Vosganian demonstrează încă o dată impactul zguduitor al vieţii „şoptite” ca literatură, sub cele mai bune auspicii estetice. În ea, povestitorul poate fi o prezenţă întâmplătoare, cum însuşi o recunoaşte, dar impresia puternică de trăit estompează cvasiabsenţa naratorului. Lucrurile s-ar fi petrecut la fel şi fără el, doar că el e cel care le-a citit primul.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul