Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Don Quijote citind

        Ioan Buduca

Nicolae Manolescu a ales să-şi sărbătorească aniversarea a şaptezeci de ani de la naştere publicīndu-şi memoriile. A ieşit un volum intitulat „Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă”, editat la Paralela 45. Avem de a face, īntr-adevăr, cu genul memorialistic? Nu prea. Avem, īn acest volum, prea puţină viaţă. Nici Nicolae Manolescu nu consimte să devină introspectiv, nici „personajele” amin­tirilor sale nu sīnt văzute cu ochiul unui prozator. Nicolae Manolescu nu are viaţă personală aici, īn amintirile sale. Conştientizează acest fapt şi īl comentează. Īn fond, adevărata sa viaţă personală a stat sub semnul īntīlnirii cu lecturile şi cu personajele din cărţi. Oricīt de introspectiv ar vrea să devină, dacă ar alege, de pildă, să-şi rememoreze iubirile, şi dominanta acestei introspecţii ar fi livrescă şi profesională cītă vreme Manolescu recunoaşte că se īnţelege mai puţin clar pe sine decīt reuşeşte să īnţeleagă un personaj. Dovada vine chiar īn locul īn care mărturiseşte că n-ar puea scrie o carte ca „Scrisori către fiul meu”, īn care Gabriel Liiceanu frizează uneori exhibiţionismul monden. N-ar putea, zice, fiindcă nu poate fi sigur că se cunoaşte bine pe sine. Imediat, apoi, constată că, iată, nici aceste memorii n-au ieşit atīt de politice pe cīt riscau să iasă, ştiindu-se autorul pe sine ca o fire poate mult prea īnclinată spre faţa politică a lucrurilor. Se īnşală.

Partea a II-a a volumului este eminamente politică. Tot ce-şi aminteşte din vremea debutului pīnă īn prezent apare ca fiind filtrat prin culorile politicului. E normal. Manolescu a trăit conştientizīnd mereu rolul acestui filtru de culoare īn viaţa romānească şi acest rol a fost şi rămīne anormal de important. E normal să fi fost influenţat de această anormalitate şi e normal ca ea să apară ca dominanta de culoare a vīrstelor sale pe deplin conştiente de conjuncturi. Dar e destul de ciudat să-l vezi pe autorul acestor memorii de cititor īnşelīndu-se că partea a II-a a volumului n-ar fi atīt de politică pe cīt s-a temut că ar putea fi. Este. Intitulat㠄Scrisul şi cititul”, această parte nu face imaginea īn oglindă a părţii īntīi, intitulat㠄Cititul şi scrisul”. Ar fi putut să se cheme „Scrisul, cititul, politica”.

Nicolae Manolescu a fost şeful departamentului de politică literară din viaţa culturală romānească vreme de cel puţin două decenii, īnainte de 1989, şi īn vremea aceea politica literară era ea īnsăşi un departament important al politicii naţionale, iar, īn ultimele două decenii, Nicolae Manolescu a fost şi lider politic important, şi comentator de mīna īntīi al situaţiilor politice (ceea ce, īn „Viaţă şi cărţi”, redevine cu brio, de această dată īn formula unor comentarii de istorie a vieţii politice recente).

Dar noutatea cea mai importantă a cărţii este dată de faptele criticului literar, care reuşeşte să se dezbrace de hainele profesionistului spre a se prezenta ca personaj al propriilor sale lecturi, mai exact (iată adevărata noutate!), īn pielea goală a sufletului său de cititor. Etajarea lecturilor, cele din perioada inocenţei preprofesionale fiind reconsti­tuite psiho-arheologic, dacă se poate spune aşa, şi analiza acestei etajări inocenţă-profesionalizare face ca multe pagini din aceste memorii să fie cu adevărat psiho-epice. Nu avem introspecţia trăirilor personale, dar avem, iată, o introspecţie a trăirilor de lectură cum n-a mai scris nimeni la noi. Nici măcar Matei Călinescu, cel care a introdus teoremele relecturii, dar care n-a intuit că, dincolo de teoremele de critică literară şi de exemplificarea lor, se ridică un munte chiar din platitudinea teoretică: este relieful romanesc al sufletului care citeşte, reciteşte şi devine (sau poate deveni) un personaj de hīrtie chiar īn interiorul vieţii. Nu numai un profesionist, ci şi un personaj al lecturii. Acesta pare a fi talentul de prozator al lui Nicolae Manolescu: capacitatea psiho-arheologică de a vedea vīrstele şi sufletul personajului care citeşte. Profesionistul care analizează cărţi dipare īn fundalul acestui suflet care, acum, nu povesteşte o istorie a formării intelectuale, ci istoria personajului care a ajuns el īnsuşi să fie. Īn fond, īn „Viaţă şi cărţi”, avem o versiune nouă a donquijotismului, povestită de Don Quijote īnsuşi, după ce s-a īntors la viaţa reală şi după ce a descoperit că din toată realitatea vieţii nu i-au rămas decīt lecturile. Dacă ar trebui să o prindă īn „Istoria criticㅔ, autorul acestei cărţi ar fi īn mare defect de modestie, fiindcă ar trebui să scrie: „Viaţă şi cărţi“ este cea mai bună carte din literatura noastră despre un tip de personaj cu nimic mai puţin reprezentativ decīt Ion al lui Rebreanu: cititorul de cărţi”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul