Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Realul şi imaginarul

        Constantin Stan

 

Scriitorii, mai ales prozatorii, sunt adesea sâcâiţi de o întrebare: „ce e real şi ce e închipuit din ceea ce scrieţi?” Pun această întrebare cititorii la întâlniri, la lansări, o pun şi apropiaţii, prietenii, cunoştinţele, dar, nu de puţine ori, şi criticii lasă să se întrevadă că-i preocupă întrebarea. Ei sugerează că aflarea unui răspuns clar i-ar ajuta la o evaluare mai exactă a cărţii. Poeţii sunt mai feriţi de astfel de chestionări, deşi adesea asumarea la persoana întâi, mergând până la identificarea cu persoana civilă, este mult mai tranşantă. Poezia beneficiază de prezumţia translării către o altă realitate – poetică, literară, metaforică – încă de la primul nivel al lecturii, în timp ce proza este tratată ca documentar, o curiozitate, aş spune ca privitul pe gaura cheii, îndemnându-i pe toţi cei ce vin în contact cu textul să-i ducă mai întâi spre identificarea, din planul biografic, a faptelor şi personajelor. A fost o vreme în care scriitori, altfel oameni serioşi, ambiţionau să meargă pe urmele lui X sau Y spre a dovedi că personajele au existat ori chiar există, că întâmplările sunt „rupte din viaţă”. Dezamăgirea se instala la capătul demersurilor, dar asta nu i-a demobilizat nici pe ei şi nici pe lectorii de după ei, astfel că alte şi alte valuri de investigatori de fapte literare se mai trezesc la sunetul goarnei ce anunţă lupta dintre real şi imaginar în conştiinţa publicului. Iar această lectură deformată şi deformantă a textului începe prin însăşi educaţia oferită în şcoli. Ideea de bază a acestei educaţii este că literatura, proza în special, are valoare pentru că urmează, obedient, viaţa, că autorul s-a inspirat din realitatea imediată. A văzut Rebreanu un ţăran sărutând pământul şi gata a scris „Ion”, a fost răscolit de tragicele întâmplări ale lui 1907, s-a inspirat din ele şi a dat „Răscoala”. A trăit Marin Preda printre ţăranii din Siliştea-Gumeşti şi a avut un părinte fabulos în isteţimea, umorul, „filosofia” sa, şi „Moromeţii” a fost ca şi scris! În fond, chiar şi criticii adoptă atitudinea tatălui lui Preda, care nu s-a arătat impresionat de romanul fiului său, trăgând concluzia că nu-i nicio scofală: „ai scris ce-ai văzut şi tu pe aici”. Uneori, lucrurile au luat chiar o turnură tragico-comică, autorul fiind dat în judecată de câte unul sau altul pe motiv că „l-a scris” în cartea lui.

Realitatea, ceea ce se petrece în jurul nostru sau ceea ce ni se întâmplă nouă, este in-formă. Spre a lua formă, ea trebuie structurată, pusă în ordine, cronologică şi logică, dar, mai ales, trebuie să i se dea un sens. In-formul nu are sens, nu are semnificaţie în sine: doar forţând noi şi, prin comparaţie cu ceea ce este structurat, spunem că lipsa de semnificaţie este ea însăşi semnificant. Chiar decupate fără nicio intervenţie în „realul” lor, faptele sau personajele unei cărţi nu mai sunt, dar absolut deloc, ceea ce erau în realitatea lor identificabilă în viaţa civilă. Un proces-verbal, sau orice alt text administrativ, inserat într-o ficţiune, devine altceva. Folosit de alţi autori în alte ficţiuni capătă alte şi alte semnificaţii, deşi el, practic, nu se modifică în concretul lui. Aşadar, valoarea lui de semnificant nu este intrinsecă decât la momentul originar, în scopul pentru care a fost creat şi în relaţie cu publicul căruia i se adresează. El are atunci o valoare de întrebuinţare, de utilitate practică, în timp ce, folosit într-o realitate imaginară, capătă valenţe simbolice.

Un text imaginar este un construct. În care, de exemplu, timpul este unul de tip special, comprimându-se sau dilatându-se, înlăturând ceea ce cu toţii trăim: multele momente în care nu se petrece nimic sau în care viaţa este doar repetitivă. Comprimând timpul, alăturând secvenţe într-o succesiune rapidă, oricum mult mai rapidă decât în real, se creează acea senzaţie de plin, de trepidaţie şi de bogăţie pe care altfel nu o aflăm nicicând şi niciunde. Ceea ce opreşte un autor din viaţa sa civilă sunt elemente care să confere autenticitate şi să dea iluzia că viaţa din cărţi este chiar viaţa cititorului: un tramvai are un număr şi un traseu şi scârţâie din toate încheieturile, o femeie lasă vederii un decolteu adânc, un bărbat are un anume ritual de a-şi aprinde ţigara sau de a plăti la cârciumă. Toate acestea pot fi decupate din viaţa reală – au fost văzute, s-au petrecut aşa –, dar ele nu sunt altceva decât elemente cu care se cons­truieşte un spaţiu imaginar, un personaj imaginar, iar în ficţionalitate nu mai au nicio legătură cu concretul realului de unde au fost reţinute.

Orice text este un text esopic, orice construcţie prozastică este fabulatorie (spre a relua termenul impus de Mircea Nedelciu). Obligatoriu, lectura profesionistă ar trebui să treacă de aparenţa reală a faptelor şi să înţeleagă fabula în „morala” sa. A citi cu creionul în mână (ori în minte) spre a identifica fapte şi oameni reali este un nonsens. Şi faptele, şi personajele nu există decât în acel spaţiu ficţional, ele sunt unice, originale şi irepetabile. Şi de negăsit în viaţa civilă.Marin Preda se arăta încântat că reuşise să îşi compună un răspuns întrebării cu care am început rândurile de faţă: „Monşer, zicea el, faptele sunt inventate, sentimentele sunt reale”. Avea mare dreptate: eşafodajul, textura sunt cele adevărate, faptele şi perso­najele sunt doar purtătoarele acestui mesaj.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul