Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Telepitecapitalism

        Bogdan Ghiu

 

 

(Maimuţa de televizor şi negustorul de arme grele)

„Când maşina devine planetară sau cosmică, asamblajele tind tot mai mult să se miniaturizeze, să devină microasamblaje.”

Deleuze-Guattari, Mille plateaux 

 

Televiziunea a schimbat lumea, a modificat percepţia asupra realităţii şi, mai ales, a introdus fantasma posibilităţii de a fabrica realitatea prin „oglindire”, şi acum s-a retras, a „dispărut”. Televiziunea ca atare nu mai reprezintă câtuşi de puţin o noutate şi a-i mai pune în discuţie, azi, principiile de bază poate părea un gest demodat, depăşit, inutil.

Să mă explic. Însăşi „depăşirea dialectică” a televiziunii reprezintă o „critică” obiectivă a ei. Televiziunea s-a banalizat şi a explodat, s-a dizolvat, s-a făcut societate. „Tehnic” vorbind, televiziunea a făcut un pas înapoi, devenind, pe de o parte, din „generalistă”, „pachet” de canale „de nişă”, iar, pe de altă parte, ecranul ei tinde să de­vină, tot mai mult, cadran de control. Televiziunea devine, azi, tot mai mult radio, plasă de aşteptare şi de însoţire, când nu de provocare, a „evenimentului”. Aşa-numitul plan mediu, sau „plan american”, a înlocuit aproape în totalitate „trucurile” cinematografice cu care televiziunea ne vrăjise până de curând. Televiziunea se banalizează, „dispare”, pretinde a deveni, acum, „vedere naturală”. Camerele ei de luat vederi involuează, în pas cu epoca, spre statutul omniprezenţelor camere de supraveghere, iar „jurnalismul” de aşa-numit talk-show nu este decât un „Big Brother” cu jurnalişti, de fapt cu, pe de o parte, „analişti” (termenul care s-a generalizat, înlocuindu-l pe primul) în cantonament, convocaţi în „sesiune continuă”, şi cu, pe de altă parte, reporteri (i)mobilizaţi pe la diversele „locaţii” şi „feţe ale locului”. Cu toţii, în aşteptarea „evenimentelor”, fantasmând febril scenarii posibile. După 11 septembrie 2001, peste tot în lume s-au înmulţit televiziunile „de ştiri”, care nu fac altceva, 24 de ore din 24, decât să pândească evenimentul, cu camerele deschise şi în camere închise: o umanitate permanent trează, cu jurnalişti pe post de scobitori menite a ne ţine ochii deschişi. Tele­viziunea a devenit o tortură a realităţii, privare de somn şi visare cu ochii deschişi, îndemn indirect la halucinare. Televiziunea nu mai manipulează imagistic, prin „şmecherii” cinematografice şi fabricare hollywoodiană de imagini, ci se transformă tot mai mult într-un performance, apropiindu-se tot mai mult, gestual, postural, de ceea ce, în blestemata istorie a totalitarismului comunist, s-a numit autoreeducare, jurnaliştii (rebotezaţi „analişti”) devenind tot mai mult nişte gardieni ai realului. Imaginea nu se mai formează pe micul ecran, se­parat, ci direct pe retină, în minţi şi în suflete: televiziunea a devenit cu totul invizibilă. În acest sens s-a „banalizat” şi a „dispărut” televiziunea: mimând văzul comun, simţul comun, procurându-ne plăcerea perversă şi falsa putere obştească de a pândi, de a supraveghea realitatea – în loc să o facem. Televiziunea ne ţine dincoace de ecranul invizibil, gata înfrânţi, fără luptă.

Asemenea democraţiei înseşi, pe care o incarnează incorporal, transvizibil, televiziunea a generalizat transparenţa, făcându-ne pe toţi transparenţi unii la alţii, transformându-ne, din mesaje auconsistente, producătoare de realitate, în medii. „Noi, media”, pentru a-l cita pe fiul meu, Miron. Cu toţii am devenit „media” şi medii, „tu eşti realitatea”, adică „tu eşti televiziunea”. Stadiu ultim al flatării populiste de piaţă a consumatorului-rege, acest gest reprezintă, de fapt, din partea jurnaliştilor, o ipocrizie menită a masca o demisie, o lene, o dezertare, acceptarea unei înfrângeri: dizolvarea jurnalismului în „media”. Încă o dată, televiziunea dispare istoric dizolvându-se în noi înşine, ca societate. Şi atunci intrăm în manipularea sofistică, de salon, prin discuţii infinite şi prin postură: reacţia vitală la realitate a fost înlocuită cu discu­tarea pasivă a realităţii. În locul acţiunii, her­meneutica, domnia interpretării infinite menite a preîntâmpina „transcendental” reacţia şi acţiunea, a o media, a temporiza spontaneitatea, a o încadra şi canaliza, a formata comportamentele, nu doar viziunile. Pe măsură ce micul ecran al televiziunii se dezimaginalizează, se hiperminiaturizează şi devine, flat, tot mai imaterial, ajungând cadran de control şi de măsurare a realităţii, „jurnaliştii” (termen, repet, depăşit, desuet) se transformă ei înşişi într-un fel de ace indicatoare, creând iluzia unui control obiectiv, fiabil, a unui feed-back „automat” al realităţii. „Cunoaştem” tot mai mult, putem tot mai puţin: disociere a lui savoir de pouvoir. „Facem” non-stop jurnalism, jurnalismul, zice-se, se democratizează („power to the people!”), cu toţii participăm la producţia universală de ştiri şi la dezbaterea lor, producem imagini şi informaţii, devenim „surse” ale Marii Dezvăluiri, dar tocmai prin această iluzie a atotputerniciei „informaţionale” suntem pasivizaţi, ni se deschid ochii, urechile şi gura, dar ni se leagă mâinile şi picioarele, fiind separaţi de fabricarea efectivă a realităţii în schimbul „puterii” iluzoriu panoptice de a o vedea, de a o „supraveghea” şi de a o „analiza”. „Facem presă” pentru a nu face politică, „reflectăm” în direct şi în încontinuu realitatea pentru a-i rămâne doar spectatori, pândim cum o fac, cum ne-o fac alţii. Mediajurnalismul actual îi separă pe oameni de propria lor putere.Sau, cel puţin, asta ar vrea. Căci, aşa cum votează tot mai puţin, oamenii se şi uită tot mai puţin la televizor. Auto-captivitatea „jurnaliştilor”, care nu mai investighează, ci „află pe surse” (expresie grotescă cel puţin din punct de vedere gramatical) şi supraveghează realitatea făcută de alţii, lăsată, astfel, pe de-a-ntregul în seama altora („noi”, spectatori, „ei”, subiecţi, autori ai istoriei), nu a prins decât în rândul categoriilor sociale deja captive, deja pasive. Societatea este în altă parte, în afara ecranului. Societatea ca atare a devenit invizibilă şi insondabilă. Şi atunci, media o moralizează, o „ceartă”. Dar a devenit ea însăşi un joc monden închis într-un salon. Televiziunea a devenit una cu „circuit închis”. „Punctul de control”, „turnul de veghe”, „media-center”-ul se izo­lează singur de realitate, închizându-se în iluzia dominării ei panoptice. Televiziunea se „minorizează” şi se infantilizează pentru a ne trage după ea într-o pasivitate spectacular-„democratică”. Din „simfonică”, televiziunea a devenit muzică „de cameră”. Cine se mai uită la televizor? Nici măcar vechii ei critici pasionaţi, asemenea mie. Până şi ei, până şi eu am abandonat televiziunea, care s-a transformat, în totalitate, într-un reţetar mecanic, artificial. Timorată, mimând o conştiinţă istorică încărcată, obosită de propriile ei şmecherii, îmbătrânită în rele, televiziunea a ieşit la pensie, încercând să-şi supravieţuiască artificial, conectată în întregime la „aparate”, lăsându-se în întregime în seama „tehnicii”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul