Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Am tradus, traducem; vom mai traduce? (II)

        Alexandru George

M-am întrebat adeseori în decursul timpului, dar mai ales în clipele cele mai nefericite ale perioadei comuniste, ce a fost în capul şi în inima, în creierul şi în sufletele acelor personaje din vechea elită românească, politică şi culturală şi care, având putinţa de a-şi părăsi ţara, nu s-au gândit totuşi la această eventualitate mai comodă de a-şi folosi cu succes talentele integrându-se în alte culturi. Mai târziu, când am căpătat mai multe informaţii despre epoca recentă fanariotă sau post-fanariotă, dar şi pentru perioade de mai înainte, mi-am dat seama că situaţia se mai întâlnise într-o oarecare măsură, dar ca o raritate extremă, deoarece, dacă gestul părăsirii ţării a fost comis de unii, motivele erau de ordin politic, noi fiind separaţi de bariere şi restricţii care transformau plecarea din ţară dintr-un refugiu temporar într-o ruptură definitivă - pe care comuniştii de mai târziu o sancţionau ca pe un act de trădare fără drept de apel, cu o singură sancţiune definitivă. Chiar în marea mişcare insurecţională a elitei româneşti de la 1820-1821 toţi cei fugiţi din ţară de teama cruntelor represalii otomane s-au întors de îndată ce s-au calmat lucrurile, unii trecând deschis de partea puterii „suzerane“ pe care o detestau la fel ca şi insurgenţii. Revolta ulterioară, care avea să poarte numele mai pretenţios de Revoluţia de la 1848 (de data aceasta împotriva puterii „protectoare“, Rusia impe­rială, cu simbolul acestei servituţi, Regulamentul organic, totuşi un act constituţional, cum nu aveau nici ţarul „autocrat“, nici „despotul“ absolut de la Istanbul), a dat naştere unei emigraţii spre Apusul Europei pe care au căutat să-l intereseze de soarta Principatelor Dunărene, punând în valoare importanţa geopolitică a acestora şi, nu în ultimul rând, cea economică, prin spe­ranţa unei „deschideri“ fără precedent, însemnând cu adevărat o revoluţie.

Este totuşi de remarcat că şi în ultima jumătate de mileniu aceste principate încă neunite nu au oferit compatrioţi de ai noştri pentru servicii în Europa, motivul fiind că, în ciuda neajunsurilor de la faţa locului, aici era mai „bine“ decât în tot restul vastei zone a Imperiului Otoman, dar mai ales decât în Bulgaria, Serbia, Albania, Grecia geografică, Bosnia sau ceea ce se numea Macedonia.

Toate acestea mi-au fost inspirate de ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla la noi în ţară; analogia în judecata istoriei e plină de riscuri, ştiu, dar  acum se impune - ne este impusă o dată cu întrebarea: ce va fi?,  ipoteza fiind la rându-i nu de recomandat.

Făcând serii întregi de observaţii asupra globalizării, pe care le-am publicat în presa de după Eliberare şi, apoi, destul de rapid, le-am adunat în volume, am exprimat îngrijorări şi opinii care, în genere, s-au confirmat şi pe care mi le menţin şi acum, cu unele nuanţări. Dar un capitol care s-a redus considerabil priveşte preocuparea celor din elita românească veche de a-şi afirma prin scrisul artistic identitatea naţională, ceea ce, în linii mari s-a şi reuşit, chiar dacă ei înşişi au scris precumpănitor în franţuzeşte. Acum problema aceasta  şi-a pierdut mult din acuitate, dacă nu va fi şi dispărut. Literatura română s-a întors către sine, într-un cadru social şi cultural mult mai bogat şi mai complex, în ciuda marii nenorociri la care ne-a dus comunismul. Publicul cultivat a sporit incalculabil, poliglosia a devenit o realitate de fiecare zi, cunoaş­terea măcar a unei limbi străine a devenit condiţie de angajare chiar şi pentru cei care înainte erau băieţii de prăvălie... De ce să mai scriem româneşte? Doar  pentru a ne limta „mesajul“?  Dintr-un capriciu de rafinaţi care îşi îngăduie particularismul şi o anume originalitate împotriva propriilor interese care-i îndreaptă spre celebritate? Dintr-o pornire spre ermetism care s-a dovedit de mare succes şi a fost experimentată şi în comunism printr-o toleranţă inexplicabilă, dar, în mod cert datorată nivelului secund al Aparatului, în nici un caz de la Ceauşescu şi cei din jurul lui? Oricum, nu eu pot răspunde la aceste întrebări, căci eu cred în primul rând în libertate, adică în imprevizibil.

Cu toate acestea, nu mi-au scăpat unele analogii cu ceea ce s-a întâmplat atunci când, în deceniile III-IV ale secolului al XIX-lea, noi am „scăpat“ în libertate, supunerea faţă de Poartă fiind, practic vorbind, anihilată, iar monopolul grecesc, al culturii şi perspectivele de dezvoltare în limba neo-greacă fiind îndepărtate de înşişi eminenţii purtători autohtoni ai acestei culturi, elita socială, boierească şi chiar ecleziastică. (Este drept că ea, aproape în totalitate, a profitat de evenimentele uneori dramatice, riscul asumat a fost imens, iar garanţiile pe care le oferea un regim de despotism verificat erau mai mari decât ceea ce ar fi putut surveni pentru privilegiaţi şi pentru cele două ţărişoare dună­rene care figurau pe harta Europei ca nişte provincii otomane - ceea ce nu era totuşi exact.)

Pe mine m-a interesat cel mai mult disponibilatea la schimbare, rapiditatea cu care au fost aruncate peste bord modelele culturale, dar şi vestimentaţia, felul de a vorbi, limba de comunicare culturală, ceea ce presupunea un efort considerabil, mai ales pentru cei de jos care au urmat (şi acum) exemplul protipendadei, uneori al propriilor lor stăpâni. Este, oare, acelaşi lucru cu ceea ce se petrece acum? Desigur că nu, deşi aparenţele par a oferi răspunsul afirmativ şi foarte neliniştitor. În primul rând, modelul anglo-saxon şi anglofilia nu au venit pe un teren nepregătit, ci pe unul care de mult, dar şi din  comunsim se dovedise pregătit în felurite feluri, directe prin deprinderea largă a limbii engleze şi de starea culturală a naţiunii, care era alta  după mai bine de o sută de ani de contacte fireşti  sau zăgăzuite cu Occidentul; calea indirectă o consider interesul pentru modernitate în cazul modelului de succes care s-a mutat spre Atlantic, Germania devenită nazistă şi revanşardă constituind un nou mare pericol pentru noi, legatarii Societăţii Naţiunilor, pentru evrei subiect al ororii celei mai îndreptăţite.

Într-o carte pe care am izbutit să o public în toamna acestui an (Povestea unor vorbe, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române), am propus discuţiei şi, desigur, comentării unele fapte de constatare după aproape două decenii de dragoste furibundă faţă de lumea lui Shakespeare sau Edgar Poe, dar mai ales pentru limba acestor genii, învăţată la repezeală. Eu mi-am exprimat într-un Final (p. 139), dar şi prin două anexe, Spre viitor (p. 144 şi un Postscriptum (p 148) scepticismul faţă de mondialismul acestei limbi şi şansele de a fi expropriaţi curând de idiomul nostru, eventual doar de cel literar. (Eu m-am întrebat dacă un londonez din cartierul Chelsea se înţelege cu un  new-yorkez din Bronx.) Desigur că e un notabil câştig pentru scriitorul român, dar şi pentru oricare altul dintr-o ţară „mică“ precum Tanganika sau Insulele Samoa să intre aşa de uşor în literatura de limbă engleză, unde se va trezi coleg cu cel puţin o sută de mii de „confraţi’, de fapt, rivali întru notorietate. Eu aş zice mai curând că noul venit se pierde între atâţia necunoscuţi, ajungând şi el pe calea cea mai simplă la... anonimat.

...Dar revin la analogia faţă despre care m-am ex­primat negativ în ceea ce priveşte analizele istorice; în cazul evenimentelor de după 1990, este cu neputinţă să nu te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat în zorile modernizării noastre din anii de după 1821 şi de cele la fel de dramatice care ne-au readus înapoi după 1947-1948. În acest ultim caz, am semnalat încercarea trăită de generaţia mea de a se impune prin forţă ocupantului rus, zis acum „sovietic“, limba rusă, iniţial pe calea rusificării lexicului şi introducerea de termeni noi din arsenalul marxismului rus, apoi prin obligativitatea de a cunoaşte temeinic limba acestuia pentru a înlocui pe cea franceză ca limbă de cultură şi informaţie ştiinţiifică. Operaţia nu a reuşit, rezistenţa celor blagosloviţi cu ea a fost tenace şi eficientă, în ciuda faptului că mai multe generaţii de elevi au fost obligate să înveţe ru­seşte ca limbă străină principală până când  Ceauşescu (care „studiase“ la Moscova, dar nu o cunoştea decât vag) a coborât-o la rangul de facultativă.

Greşesc, aşadar, fundamental cei care susţin că ge­neraţia optzecistă şi-a impus superioritatea deoarece e prima care a învăţat limba engleză în şcoală; în realitate, engleza era obligatorie ca limbă secundară în învăţământul secundar comercial şi, bineînţeles, şi la Academia Comercială, după germană, încă din „interbelic“. Pe căi particulare, au învăţat astfel Mircea Eliade, M. Sebastian, N. Steinhardt, ca să nu mai vorbesc de Petru Comarnescu, campion al anglofoniei şi primul nostru americanist, cu studii superioare la faţa locului şi cu o lungă acţiune prin Criterion, o asociaţie fondată de el după model american, dar şi prin traduceri din capodoperele literaturii de peste Ocean. Mai presus de orice, se cuvine notată marea disponibilitate de a învăţa temeinic  limbi străine, încă din perioada de dinainte de fanarioţi, dar şi opţiunile variabile pentru o limbă sau alta, destul de neaşteptate. Şi, dacă am vorbit de analogii şi de unele comparaţii, pă­trun­derea printr-o bruscă prăbuşire a unei cortine izolatoare la începutul secolului XIX a fost altceva decât căderea Cortinei de Fier după 1989, anticipate de necesitatea chiar pentru regimul Ceuşescu de a-şi forma agenţi de contact, de la diplomaţi la spioni, utile chiar pentru cei din „lagăr“ şi apreciate, de nevoie, şi de Kremlin. Noua politică a lui Brejnev, a suveranităţii limitate, mult mai inteligentă decât cea a rigidităţii obtuze, a însemnat, totuşi, cu timpul o spărtură în sistem în care un corp de elită s-a format şi la noi, el putându-se adapta încă mai uşor la reformismul lui Gor­baciov, la care visau şi iliescienii noştri reformişti, dar legaţi de URSS-ul încă solid instalat pe picioare.

Se vedea şi de aici cât de dependentă este la noi cultura, în speţă literatura, de factorii exteriori ei, de ceea ce  survine uneori cu brutalitate din afara graniţelor ţării sau naşte necesitatea unor acomodări cât mai inteligente pentru a fi cât mai profitabile. Critica noastră literară, dar mai ales istoriografia aşa de imperios solicitată de evenimentele veacului nostru nu se pot sustrage unei adevărate tradiţii de luptă mai mult decât de realizări... Căci, în fond, tot procesul modernizării noastre a fost dirijat de scriitori, mai ales de poeţi, şi aceştia au apărut şi în ultimul act, al prăbuşirii comunismului, pe baricadele eroice sau ale Televiziunii.

Toţi scriitorii „deşteptării“ noastre, începând cu Heliade şi Asachi, au fost oameni politici, consideraţi ca atare de contemporani, chiar şi atunci când s-au retras în ultima parte a vieţii, ca Alecsandri, ori şi-au dat măsura abia târziu, ca Ion Ghica. Despre N. Băl­cescu, Alecu Russo, D. Bolintineanu nu mai poate fi vorbă. Dar cazul cel mai interesant, pus în valoare de Şerban Cioculescu în Istoria literaturii române moderne, I, 1944,  este cel al lui Grigore Alexandrescu; el ar fi primul nostru scriitor care se sustrage obligaţiei politice, deşi o orientare în acest sens nu-i putea lipsi şi a făcut ceva în roluri cu totul secundare, refuzând chiar demnitateta de ministru. „Omul interior se afirmă pentru întâia oară în literatura noastră ca o realitate covârşitoare şi cu o putere de interpretare refle­xivă. Poetul are o viziune a lumii prin experienţă morală proprie (...) A cunoscut suferinţa de mic, fapt care i-a imprimat neîncrederea pretimpurie în viaţă. Anxios, solitar, nenorocos în dragoste, spirit nepractic, incapabil de acomodare la slujbe, din mândrie neambiţios, presimţindu-şi dezechilibrul final (...) scriitorul are temeiuri biologice de a fi pesimist“ (p. 48).  La aceste rânduri, greu de contestat, să adăugăm un fapt care constituie în cazul poetului un mare merit în plus: el s-a născut şi s-a format într-un mediu extrem de modest, într-un orăşel care avea populaţia unui sat mai măricel şi număra doar o sumă de ruine, dar nu şi vreo instituţie culturală care să-l ajute pe un tânăr în sensul dorit de Grigore Alexandrescu. Când el a apărut, ceva mai vârstnic, la Bucureşti, în clasa lui Vaillant, şi-a uimit auditoriul prin pronunţia şi informaţia sa cultu­rală franceză, dobândită, desigur, prin eforturi proprii, nu graţie profesorilor aduşi în casă. Şi nici mai târziu nu şi-a desăvârşit cultura prin stagii petrecute în străinătate, unde să dobândească o cuvenită perfecţionare.Revenind la situaţia actuală (care va fi, poate, şi a viitorului), tipul scriitorului, mai ales al poetului întors spre sine, va fi mai caracteristic decât cel care a dominat trecutul? Nepăsarea faţă de mediu, de entităţile plurale va intra, oare, în programul său existenţial care să se confunde cu cel estetic?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul