Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În America era rock’n roll, revoluţie, LSD şi culori

        Andrei Codrescu

 

Convorbiri realizate de Andra Rotaru

 

 

Poet, romancier, eseist, scenarist şi traducător, Andrei Codrescu (n. 1946, Sibiu) a emigrat în 1966 în Statele Unite. Până de curând a fost Profesor Emerit de literatură engleză şi comparată la Louisiana State University din Baton Rouge. Este o voce cunoscută şi apreciată la National Public Radio, editând publicaţia on-line Exquisite corpse. A journal of books & ideas (www.corpse.org). În limba română i-au fost publicate mai multe cărţi, printre care: Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993), Dispariţia lui „Afară“. Un manifest al evadării (1995), Gaura din steag (1997), Contesa sângeroasă (1997), Poezii alese (2000), Casanova în Boemia (2005), Miracolul şi catastrofa (2005), Era azi (2005), Scrisorile din New Orleans (2005), Wakefield (2006), Mesi@ (2006). La Editura Polirom i-a apărut o antologie de eseuri şi articole publicate iniţial în SUA: Noi n-avem bun-gust, noi suntem artişti. Ultimul volum în traducere românească îi aparţine Ioanei Avadani, Ghid dada pentru postumani. Tzara şi Lenin jucând şah, Ed. Curtea Veche, 2009. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi, autorul fiind distins cu premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Peabody Award, Premiul Ovidiu, Premiul România Radio Cultural (pentru Submarinul Iertat, în colaborare cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Li­teratură al Fundaţiei Culturale Române, Premiul pentru Libertatea de Expresie, decernat de ACLU (American Civil Liberties Union).

 

Care e povestea numelui Andrei Steiu, cu care aţi debutat pe scena literară? Ce aşteptări aveaţi la debut şi cum aţi fost întâmpinat de critica literară?

 

Cenaclul sibian la care participam miercuri a ţinut o şedinţă de botez: participanţii erau de părere că puştiul de 14 ani era gata să publice, dar numele „Perlmutter” nu era kosher bineînţeles chiar de mine, bineînţeles, pentru că se practica anisemitism prin omisiune de menţiunea ovreilor. A fost o şedinţă vie cu diverse propuneri: Piscul, Dorulescu, Seninul, Zorii, Stejar, dar, în fine, eu am strigat: STEIU! Că mă simţeam ca o stâncă (românească). Din păcate, nu aveam maşini de scris pe cele vremuri şi STEIU arăta ca STEIN scris de mână, aşa că nu m-a lăsat să fug departe ovreiul intern. Am publicat ceva poezii pe numele Andrei Steiu, poezii stâncoase şi religioase, dar şi un pic fundoianiste şi tzaraiste: am debutat pe stei în Steaua, Luceafărul, Gazeta Literară. La Gazeta Literară i-am zis lui Nichita Stănescu că intenţionam să devin poet francez pe un alt nume. Nichita mi-a zis, fă-te poet englez, că engleza e limba viitorului! Profet, Nichita. Recepţia critică Aurelia s-a culcat în fine cu mine. Triumf.

 

În 1965 aţi părăsit România, alegând Italia, pentru ca în 1966 să vă îndreptaţi paşii spre Statele Unite. A fost o decizie dificilă, care v-a deschis perspective pe care, altfel, în România, nu le puteaţi întrezări?

 

A fost o decizie uşoară şi imediată: Ceauşescu făcea comerţ cu evrei şi nemţi, şi statul Israel m-a cumpărat pe mine şi pe mama pentru $4000. Cu alte cuvinte, ne-a cumpărat libertatea. Am scăpat din România, n-am decis să plec şi n-a fost nevoie să înnot peste Dunare sau să sap tunel. Nu existau nici un fel de perspective în România ceauşistă: deveneai meseriaş, birocrat sau securist, şi tot puşcăriaş rămâneai.  În America era rock’n roll, revoluţie,  LSD şi culori.

 

Odată ajuns în New York i-aţi cunoscut pe Allen Ginsberg, Ted Berrigan, Anne Waldman. V-au făcut să priviţi altfel poezia, v-au influenţat? La scurt timp după întâlnirea cu ei aţi scos primul volum în limba engleză, License to Carry a Gun.

 

Ei m-au învăţat să mă uit la lumea dimprejur, la obiectele cu care mă intersectam toată ziua. Venind din tradiţia românească de a-l găsi pe Dumnezeu imediat după ce-ai pus creion pe hârtie, a fost o revelaţie extraordinară săa observ maşini de prăjit pâine şi frigidere. Am descoperit frumuseţea desenului anonim în acelaşi timp cu Andy Warhol şi şcoala new-yorkeză de poezie. Ted Berrigan a venit la mine o dată şi a văzut „Zeiţa Albă” a lui Robert Graves zăcând deschisă pe masă. „Ce zeiţă?” a zis, şi a arătat cu degetul la frigider, „Asta-i zeiţa albă!” M-a trăznit remarca: eram înconjurat de zei şi fugeam după fantome simboliste. Ted m-a lecuit de un secol de simbolism european cu degetul arătător. (Ca D-zeu pe Capela Sixtină!) „License to Carry A Gun” e o carte bizară: poezii româneşti scrise-n englezăa cu nişte revelaţii americane: am inventat o estetică.

 

Ce înseamnă să fii un scriitor de succes peste ocean şi cum priviţi succesul literar în bătrâna Europă? Care sunt cele mai  pregnante diferenţe între mentalitatea editorilor din USA şi a celor din România, de exemplu?

 

Nu înseamnă nimic să fii scriitor de succes, decât dacă eşti prost şi bogat- atunci e sursă de venituri. Altfel te chinui sau juisezi de fiecare dată când începi sau termini ceva. Nu-i nici o diferenţă între America şi Europa decât faptul că în America poţi să fii liber şi anonim mai rapid, dar în Europa trebuie să te duci la lucru în fiecare dimineaţă şi nu prea ai unde să scapi, îţi duci cu tine traista cu literatură. Şi americanii şi europenii depind de premii şi conexiuni ca să supravieţuiască, dar onorurile nenorocesc: îţi umflă ideea de sine şi în loc să scrii universul, scrii universul văzut de premiant.

 

Ce vă atrage cel mai mult la publicul american? Cum se raportează tinerii la generaţiile noi de scriitori, la cele vechi? Cât de greu este să îţi găseşti locul dacă eşti tânăr şi vrei să debutezi?

 

Publicul mă atrage pentru că există. Îmi place ideea că dacă trebuie să scap de poliţie o să fie oameni care o să mă ascundă fiindcă le-a plăcut ce-am scris. Şi-mi place şi partea din public care doreşte să se culce cu tine fiindca eşti geniu. Pe nivelul trei îmi place că publicul cumpără cărţi şi editura îmi dă cojile. Tinerii nu-i citesc pe anteriori decât ca să-i pupe-n cur, pardon expresia, dar aşa făceam şi eu când eram tânăr. Acum am dezvoltat tehnici de pupincurism care nu depind de lectură. În acest moment trebuie să debutezi tânăr, fiindcă tinereţea şi prospeţimea e singura valută intelectuală şi comerciala. Literatura devine din ce în ce mai similară cu viaţa: toţi vor sânge tânăr, suntem în goană perpetuă după „stem cells.” Dacă nu eşti tânăr şi vrei să vinzi ceva, este necesar să pretinzi cu fotografii şi biografii fabricate pe internet, şi să trimiţi modele la întâlniri.

 

Cât de greu este să fii pe placul publicului american? Odată ajuns în vârf eşti co­borât dacă nu întreţii un interes viu, constant, îşi apreciază valorile, le renegă cu uşurinţă?

 

Publicul american e uşor de amuzat, fără memorie, în goană după lucruri noi şi proaspete. Arta de a menţine atenţia cititorului e făcută în parte de o persoană (un personaj misterios), absenţa tactică din forul public, şi apariţie spectaculoasă la timpul potrivit (timing). Timing is everything. Şi când apari, să fii tânăr. Desigur, ajută dacă nu te gândeşti la nici un public – eu habar n-am cine-i publicul, cu excepţia celor două clase menţionate sus: fanaticii şi nimfomanii.

 

Sunteţi statornic cu propriul dvs. scris, vă place să experimentaţi, să vă lărgiţi ariile de interes? Care a fost cea mai neobiş­nuită carte, care v-a solicitat şi activat stări/emoţii pe care nu vi le cunoşteaţi până în acel moment?

 

Sunt extrem de statornic. Nu-mi place să experimentez, nu vreau să aud chestii noi, nu-s amator de interese exotice. Lucruri noi, tehnologii recente, tapaj pe subiecte inedite se insinuează în conştiinţa mea în orice caz, nu-s apărat de destule prejudecăţi. Sunt prea deschis, să-ţi spun adevărul, am nevoie de mai multe graniţe interioare, de control, şi de puteri de refuz. Cumpăr, dacă aveţi. Îmi place Roberto Bolano pentru că-i sintetic, provine din multe ţări şi scrie ca şi cum limba nu contează şi ştie exact cine-l citeşte. El mi-a activat curajul, care-i singura calitate de care un scrii­tor are nevoie. (Are nevoie şi de păcatul original, Curio­zitatea, dar asta-i subînţeles).

 

Aţi scris eseuri, poezie, scenarii, proză, articole în presă…Aţi avut vreodată senzaţia că ceva se termină, că e un drum încheiat?

 

Nu, deloc, şi da, desigur. Încheiat sau nu, după ce-l las pe mâna editorilor şi publicului, îl uit imediat. Nu mă recitesc, nu-mi aduc aminte ce-am scris, şi nu mă mai interesează. Cred cu pasiune în menirea scrisului de a-ţi curăţa creierul de obsesii: tot ce scrii devine obsesia altora şi tu renaşti curat şi ignorant. Scriitorul este o insectă care se curăţă pe sine de traume şi obsesii. Gândacii fac asta, dar şi vaginul.

 

Ultimul dvs. volum, The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (Princeton University Press) a fost întâmpinat favorabil în USA. A apărut şi în România…

 

Da, a apărut deja, în traducerea Ioanei Avadani, cu co­perta de Dan Perjovschi, la Editura Curtea Veche. Este plin de insulte la adresa îngâmfării naţionale, sper că face scandal.

 

Vin sărbătorile în curând. Cum urmează să le celebraţi? Cum erau sărbătorile sibiene din vremea copilăriei? Nostalgii recurente?

 Pe vremea mea, la Sibiu veneau portocalele de Craciun şi mama mă trăgea de la prăvălie cu sania şi portocalele. Ningea şi era frumos. Acum mă bucur să-mi văd nepoţii cu Ipoduri sclipind ca zăpada electronică prin pădure.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul