Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sunt un hedonic incurabil, care tânjeşte după cerebralitate

        Mihail Gălăţanu

 

 

S-a născut la 11 septembrie 1963 în Galaţi. Absolvent al Facultăţii de Fizică-Mecanică, în 1988, specia­lizarea Bazele Cercetării Experimentale, a lucrat iniţial în cercetare, în Politehnica Bucureşti. Debut revuistic cu un grupaj de poeme în decembrie 1983, în Suplimentul Literar Artistic al „Scânteii Tineretului”, condus de Ion Cristoiu, cu o prefaţă de Alex. Ştefănescu, în preziua morţii lui Nichita Stănescu. Debut editorial cu volumul de versuri Ştiri despre mine, 1987, Ed. LITERA, Bucureşti, sub îngrijirea eminentului redactor de carte Radu Albala. Absolvent al unei şcoli postuniversitare la Paris, cu specializare (şi certificat) în Relaţii Internaţionale, 1994-1995. Ulterior, şcoala cu pricina a pregătit purtătorii de cuvânt ai ţărilor respective pentru Uniunea Europeană. De două ori bursier al Guvernului Francez (1994) şi al Comunităţii Europene (1995). A lucrat pentru revista bilingvă EUROPE/EUROP, a Uniunii Europene. A fost corespondent de criză în Irak (februarie-martie ‘98) pentru CAPITAL, a traversat deşertul (2.000 de kilometri) cu un autobuz & un jeep prăfuit. Redactor-şef la FLACĂRA, PLAYBOY, FLAGRANT etc.  Adjunct al lui Cornel Nistorescu la EXPRES şi, mai tîrziu, EVENIMENTUL ZILEI, de unde pleacă în martie 2004. Până în 2009 a fost director al revistei FLACĂRA. Membru în Consiliul Director, Colegiul Editorial al trustului de presă S.C. PUBLICAŢIILE FLACĂRA S.A. Membru în Clubul Român de Presă, Clubul Român de Vin, în PEN CLUB şi în Consiliul de conducere al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA (U.S.R.), filiala ASOCIAŢIA SCRIITORILOR din BUCUREŞTI (A.S.B.).

Cărţi: POEZIE - Ştiri despre mine, 1987. Scrâşnind în pumni, cu graţie, 1993. Bunicul Kennedy, 1996. Evanghelia lui Barabas, 1996. Mireasa tuturor, 1997. Poetus Captivus, 1998. Memorialul plăcerii, 2000. O noapte cu Patria şi Româna cu prostii, 2001.  Diapazonul plictisit, 2002. Mormântul meu se sapă singur, 2003. Apocalipsa printr-o gură de om, 2004. Şi prezenţa în antologia 90: Manualul de literatură, tot 2004. Burta înstelată, 2005. Inima de diamant, 2006. PROZĂ - Meşterii de clopote, roman, 1999, răsplătit cu PREMIUL NAŢIONAL PENTRU PROZĂ „LIVIU REBRANU”.  Strada Plantelor, nuvele, 2001. Mireasa fără corp, roman, 2006. Strada Plantelor şi alte povestiri, 2007. ESEU-LITERATURA DE CARTIER, VOL. 1, Orbirea lui Tiresias/Un posibil ma­­nifest al generaţiei 90, Editura MU­ZEULUI LITERATURII ROMÂNE (E.M.L.R.) Alte premii literare: Premiul „LUCEAFĂRUL” la Festi­valul Nicolae Labiş, PREMIUL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI, PREMIUL NAŢIONAL PENTRU COMENTARIU CINEMATOGRAFIC, PREMIUL „ASTRA”, PREMIUL „RAMURI” etc.

În octombrie 2009, primeşte pentru a doua oară PREMIUL ASOCIA­ŢIEI SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI pentru volumul Poeme amniotice, apărut în 2008, la editura LIMES. În 2009 apare a doua ediţie a volumului Burta înstelată, la editura VINEA, unde a apărut şi prima ediţie, acum epuizată. De la 1 noiembrie 2009, editor coordonator în grupul/trustul de presă FINMEDIA (care are drept publica­ţii-reper PIAŢA FINANCIARĂ/FINMEDIA/ TOP 100/AVOCAŢI DE TOP, BANCHERI DE TOP etc.).

 

Ce satisfacţii vă aduce acest moment? Cum este acum pentru dumneavoastră?

 

Acum nu este, pentru mine, un moment foarte plăcut. Am avut o experienţă încheiată cu FLACĂRA. Mă gândesc, cel mai mult,  la noile mele proiecte. Cred că, totuşi, cele mai importante sunt proiectele personale. Ele nu depind decât de mine. Cele mai importante sunt proiectele care îţi izvorăsc din pasiuni, care ţin de vocaţie. Nu cele exterioare.

 

Faceţi faţă uşor schimbărilor? De la o carte la alta, de la un job la altul? Ce rămâne constant?

 

Nu întotdeauna. Rămân constante pasiunile. Nu mi se pare o întrebare ofertantă. La întrebările ofertante aş aşterne un cearşaf dedesubt. La cele neofertante, doar două rânduri. Şi, poate, nici acelea. Schimbările mă pot duce cu gândul la Cartea Schimbărilor, Yi King. Şi la schimbarea definitivă, care e moartea. De fapt, fiindu-ne frică de schimbări, ne e frică de moarte. Hedonicul din noi se teme. Se teme pentru plăcerea noastră. Şi mă gândesc cum am întâlnit  prima oară Yi King. Printr-o prietenă a mea, Mihaela. Mihaela avea, la rândul ei, un alt prieten. Cocoşat. Şchiop. Care studia cu mare aviditate Yi King. Acum, el a ajuns în carte, e în lumea de dincolo de crepuscul, în lumea de dincolo de negură. S-a schimbat definitiv.

 

A avut vreo influenţă Dunărea asupra temperamentului sau vitalităţii dumneavoastră interioare, creatoare?

 

Covârşitoare. Nu îmi pot închipui un oraş fără Dunăre. Şi mult timp nici nu mi-am imaginat. Nici nu m-am putut orienta uşor într-un oraş fără Dunăre, fără un râu, fără un fluviu. Odată ajuns în Viena, am căutat Dunărea. La fel, în Budapesta sau Belgrad. La fel, în Paris, cel mai mult îmi plăceau cheile Senei. Da, despre Paris ar fi multe de spus. În primul rând, una dintre ultimele mele cărţi apărute este cu/despre Paris. Parisul este fascinaţia mea. Nu am fost, de exemplu, atât de fascinat de alte oraşe, bunăoară Londra. Deşi, cu siguranţă, Londra e un oraş, şi el, fabulos. Dar, pentru mine, Parisul nu e un oraş, ci un personaj. Parisul este foarte viu, poate mai viu ca oricare alt oraş. Singurul cu care l-aş compara, deocamdată, este Roma. Aşa cum Roma aş compara-o, la rândul ei, cu Atena. Şi Atena numai cu un oraş egiptean, cu Alexandria sau Cairo. Parisul se întâmplă, pentru mine, în trei volume. FRENCH CANCAN, primul volum, apărut deja la IDEEA EUROPEANĂ, începe cu o fulminantă scenă erotică, dar care nu este de… dragoste. Adică se sugerează o scenă sexuală care... efectiv, nu se întâmplă. Am încercat, acolo, să îmi exersez arta seducţiei. E o scenă care alternează fictivul cu realitatea. Am vrut să scriu o scenă „sexuală”, în care, pur şi simplu, să îl ţin în mână pe cititor. Să îl marionetez, să îl devorez, să îl sfâşii ca pe o păpuşă de cârpă. Să îl fac zob şi apoi să îl recompun la loc.

 

Când aţi citit pentru prima dată la un cenaclu? Cum l-aţi descrie pe poetul de atunci?

 

Pe la paisprezece ani. Foarte stângaci, poetul. Plin de frică. Şi de gafe. Am să am, poate, într-o bună zi, inspiraţia de a o povesti. Dar, acum, sunt încă un pic crispat vizavi de subiect. Un unchi al meu, coleg de celulă cu Gheorghe Gheor­­ghiu-Dej, ilegalist vechi (pe unchi îl chema Nicolae Maftei – şi scria şi el, la rândul său, literatură – era un unchi din partea mamei, mai păstrez şi acum manuscrise vechi, ale lui, la mine acasă), m-a călăuzit, prima oară, la cenaclu. A fost o experienţă  ciudată. Mai târziu, unchiul meu mi-a lăsat biblioteca lui. A murit pe când aveam eu vreo douăzeci şi ceva de ani – şi am fost la el acasă, la mătuşa mea, verişoară cu mama, iar acolo mi-am ales cărţile care mi-au plăcut dintre cărţile lui. Stătea în Galaţi, într-o casă superbă, cu trandafiri înfloriţi, undeva pe strada POŞTA VECHE.

 

Cum vi se pare viaţa literară de azi pentru cei tineri, faţă de vremurile de odinioară?

 

Cred că sunt mult mai fericiţi cei foarte tineri. Au o li­ber­tate de a publica pe care eu nici nu o visam. Eram, însă, foarte liber în scris. Scriam tot ce îmi trecea prin cap. Chiar cu gândul de a nu publica niciodată. Dar, deopotrivă, cei foarte tineri azi (eu nu mă consider foarte tânăr, ci doar tânăr, azi, la 46 de ani ai mei – Steiner spune că bărbatul e tânăr până la 48 de ani, când atinge o fază de platou, apogeul, care îl „ţine” până la vreo 60 de ani) pot călători foarte mult. Personal, cred că, de la 46 de ani ai mei până după 60 de ani, autorul are o perioadă foarte bună, foarte fastă, de maturitate. De alt­fel, modelele mele actuale nu mai sunt – cum au fost – de tinereţe. Sunt de maturitate. Nu mai privesc atât de mult spre Rimbaud, deşi îl iubesc foarte mult, ci spre Goethe sau spre Borges, amândouă modele admirabile. Sau spre filozofi. Toată viaţa mi-am dorit să fiu filozof – şi, pesemne, asta aş fi ajuns. Unul prost sau unul bun. Dumnezeu ştie dacă vocaţia poe­tică nu ar fi fost mai puternică. Şi aşa, chiar năzuiesc spre a fi un scriitor, un scriitor complet.

 

Cum scrieţi poezie? Vedeţi cadrele, simţiţi, vedeţi lumea pe care o veţi scrie?

 

Da, am viziuni. Alteori, însă, pornesc de la un vers. Care e începutul. Mantra primordială. Scriu în transă. Poezia e o lume foarte reală pentru mine. E o lume a viziunii pure, a arhetipului. Sunt sigur că ea există undeva. Dar accesul în ea e discontinuu. Însă atunci când sunt absorbit în ea, da, parcă sunt supt de o gură vorace, de un vortex, de un şuvoi fizic, extrem de puternic.

 

După terminarea unei cărţi, sunteţi fericit, deprimat, e nevoie de timp pentru a vă da seama cum vă simţiţi şi pentru a vă face noi planuri de viitor?

 

Sunt fericit şi secătuit, în acelaşi timp. Mă simt o bute seacă, un vas golit. Dar şi inundat de o aură anume, strălucitoare, care nu prea ştiu de unde vine. Starea de post-coitum nu durează prea mult. Simţi, fireşte, că ţi-ai vărsat icrele în cineva. Că le-ai aşezat, uşor, suav, la păstrare. Dar eu am planuri cât pentru zece vieţi, dârdâi de planuri, debordez. Cu siguranţă voi muri şi, în urma mea, vor rămâne o mulţime de cărţi nescrise, o sumedenie de proiecte neîmplinite, doar enunţate. Şi, chiar de aş trăi 96 de ani, după ce aş muri, tot ar rămâne vreo zece cărţi nepublicate. Eu, unul, nu sunt niciodată mulţumit de o carte. Nu îmi mai place, după ce am scris-o. Îi găsesc cusururile. Şi nu o pot corecta prea mult. Trebuie să o corectez printr-o altă carte. Ar trebui să o rescriu de la început, de la primele pagini. Aş rescri-o altfel. Mi se pare că se cască, între mine şi ea, o prăpastie. O neîn­chi­puit de mare prăpastie. Şi deziluzia mea, dezabuzarea mea datorită cărţii anterioare trebuie să o umplu cu ceva. Cu furie. Cu o furie creativă. Cu o altă carte. Nu sunt mulţumit niciodată, nu sunt satisfăcut, am dat-o în bară, e un fiasco, îi văd numai hibele: cum am putut să scriu atât de prost? Cum am putut să aproximez atât de grosier realitatea mea creativă, interioară? Dar unde mi-a fost mintea: nu am văzut? Aşa că trebuie să o schimb, urgent să o schimb. Începe să îmi fie ruşine. Să mă simt umilit. Am scris cu picioarele. Da, e drept, dar hai, recunoaşte, unele pasaje sunt bune. Da, aşa, pe pasaje, sunt mulţumit: îmi place, din MEŞTERII DE CLOPOTE, fragmentul cu morţii venind la Cotul Pisicii, din FRENCH CANCAN, începutul, primele vreo treizeci de pagini, din… alte cărţi… altceva!

 

Au fost momente mai dificile de-a lungul timpului când poezia v-a ajutat?

 

Da, de fiecare dată cînd am fost învins, terminat, făcut zob, amestecat cu pământul. Poezia a fost refugiul meu suprem.

 

Vă plac reuniunile, festivalurile, mondenitatea?

 

Uneori, da. Sunt, uneori, şi sociabil. Sunt, aparent, extrovertit. În profunzime, introvertit. Ştiu că sună schizoid, dar asta e. Sunt un hedonic incurabil, dar unul care tânjeşte după cerebralitate. Idealul meu a fost poemul infuzat de filozofie.

 

Dacă aţi trece pe lângă dumneavoastră pe stradă, v-aţi da seama că sunteţi poet?

 Cred că da. Probabil datorită simţului contemplaţiei. Ochilor, ficşi, imobili, care privesc, de regulă, în sus. Care devoră natura. Dar cel mai sigur e că nu m-aş recunoaşte. Nu m-aş recunoaşte pe stradă. Miza mea nu a fost doar poezia. A fost totul sau nimic. Aici am stofă de gambler, în rest mă tem de jocuri. De cele de noroc. Nu joc nici măcar pocher. Mă feresc de cărţile şi mesele de joc cât de tare pot.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul