Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Mircea Bârsilă

 

capete în rugăciune aplecate

 

Capetele noastre în rugăciune aplecate,

ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei,

cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul,                                                         

cu mine, cu tine.

Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie

tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar

aşa cum aş vrea eu,

de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii,

întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice.                    

Capete în rugăciune aplecate –

şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,

în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte

vijelii interioare.

Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată

la câteva săptămâni,

când toate felinarele aprinse şi toate lămpile

şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite

cu becuri electrice.

Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu:

ultima pasăre din cârd

este identică, în felul ei, cu un sufix,

la ora asta, undeva departe, cineva îşi aşteaptă iubita,

în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint

sau poate doar de vin roşu,

iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri,

pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge,             

şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni,

şi tristeţea a toate acestea, frate nor.

 

Plase de pescuit azvârlite în apă:

capetele noastre în rugăciune aplecate.

 

 

în fiecare seară

 

Puţini, foarte puţini bănuiesc ce înseamnă

să te culci fericind vrăbiile. Cheia răsucită în uşă

de două ori,

lampa dată la infinitiv

şi lătrăturile de peste noapte: îndepărtatele

lătrături ale sălbăticiunilor psihopompe.

Ferice de vrăbii: n-au zei

şi nu le ia niciodată interviuri păianjenul,

uriaşul păianjen în caftan egiptean.

Ferice de ele: nişte firimituri, nişte mici ancore

ţinându-mă, în fiecare seară,

să nu mă arunc pe fereastră – într-un gol şi mai mare.

Lampa dată la infinitiv,

cheia răsucită în uşă de două ori

şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:

se face că mi s-a furat din nou colivia

în care îmi ţin umbra. Se face că patul în care dorm

este izbit, toată noaptea, aproape ritmic,

de găleata unei fântâni. Puţini, foarte puţini bănuiesc

ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile:

 n-au zei şi poate nici nu ştiu că sunt vii

în această betonieră în care ne învârteşte soarele.

 

prietenul nostru octombrie

 

A pogorât din nou pe pământ prietenul nostru octombrie.

,,Pe umeri îi arde în flăcări un cocoş”. Un fel de vitalitate

furioasă, în priviri, de parcă ar traversa un câmp de luptă,

împreună cu mama sa, într-o mohorâtă dimineaţă

de duminică. Şi pantalonii verzi din piele de şarpe,

şi cravata cu dungi dăruită de noi, cei adânciţi în mutismul

unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute –

ai maturităţii.

Poate că mulţi îl socotesc, sub felurite pretexte bizare,

un eretic sau pur şi simplu un escroc erudit şi care se dă,

lipsit de scrupule, drept un mare magician din îndepărtatele

vremuri ale vechimii. Nu-i adevărat – şi ştiu bine ce spun.

Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de aramă.

Altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de argint. Altele,

în fiecare an, păcatele sale, în vreme ce pământul se desface,

ostenit, din lanţurile de aur ale soarelui. S-a întors din nou

prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată

în dungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,

din iarba cu fire mărunte

crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor.

Iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei.

Pe străzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate.

Nişte ulcele pline cu vinul

din ce în ce mai tulbure al drumurilor: copitele cailor.

Ici-acolo, în frumoasele zile însorite, câte-un cioban

încremenit ca un  astru.

În octombrie, îşi fumează unica sa ţigară singuraticul plop alb.

În octombrie, începe sezonul de vânătoare şi tot în octombrie

îl vedem, în vise, pe uitatul nostru străbun: străbunul acela

cu labe de lup, în mânecile suflecate ale cămăşii.

 

 

domnul  administrator

 

Singurătatea – adevărata sigurătate – începe

abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă

prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă

într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada

emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne

cu vârful plesnit

ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi

pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două

persoane în registrul său, dar acest nemernic

– pentru că nu poţi să-i spui altfel – se uită la tine pieziş.

Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult

sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata

singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa

de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume

de poezii – mai ales poezii de dragoste.

Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi

şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele

şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul

aşezat pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră

şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi în care un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul