Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īn intimitatea sculptorului

        Sorin Lavric

Despre orice ar scrie, Pandrea e savuros. E genul de scriitor al cărui talent mīntuie subiectul asupra căruia se opreşte, temperamentul lui histrionic molipsind orice temă, oricīt de aridă sau de bătătorită ar fi ea. Sub pana lui, ternul capătă strălucire şi mediocrul īşi dezvăluie virtuţi rare. E drept, sculptura lui Brāncuşi nu e o temă nici seacă şi nici facilă, dar despre ea s-a scris atīt de mult īncīt a-l citi pe Pandrea cu intenţia de a afla unghiuri noi de interpretare plastică e īncercare zadarnică. Īntr-un filon secat de atīta exploatare exegetică nu mai cobori ca să găseşti pepite noi. Numai că nimeni nu deschide volumul de faţă cu acest gīnd, şi asta fiindcă statura paginilor lui e dată de altceva: de efervescenţa lexicală pe care Pandrea o dezvoltă pe marginea a orice, iar īn cazul acesta, pe marginea operei şi vieţii lui Brāncuşi. De aceea, cartea despre Brāncuşi, scrisă de Pandrea la scurt timp după graţierea din 1964, nu e nici monografie şi nici exegeză plastică, ci o culegere de amintiri şi testimonii din anii cīnd avocatul obişnuia să-l viziteze pe sculptor la Paris, īn perioada interbelică. După mărturia lui, Pandrea l-a vizitat succesiv pe Brāncuşi atunci cīnd sculptorul avea vīrsta de 52, 57, 61, 62 şi 63 de ani, iar Pandrea, īn chip corespondent, avea 24, 29, 33, 34, 35 de ani. Se īntīlneau şi discutau īn in­cinta restaurantelor, pe terasa cafenelelor sau īn atelierul pe care Brāncuşi īl avea pe strada Impasse Ronsin 11. Judecīnd relaţia dintre ei după uşurinţa cu care Brāncuşi accepta să-şi petreacă timpul cu ataşatul Legaţiei din Berlin, funcţia diplomatică pe care o avea Pandrea atunci cīnd s-au cunoscut, amiciţia lor trebuie să fi fost una specială. Probabil, o recunoaştere spontană şi reciprocă a două naturi depăşind media de īnzestrare īn spirit, recunoaştere manifestată īn discuţiile, spovedaniile şi intimităţile schimbate de cei doi de-a lungul orelor de taifas.

Mai tīrziu, avocatul avea să redea din memorie detaliile, cuvintele şi gīndurile sculptorului, din imboldul de a depune mărturie despre olteanul de la Hobiţa. De aceea, din volum aflăm mai mult despre om decīt despre sculptura lui, cum aflăm mai mult despre iubirile şi prieteniile lui Brāncuşi decāt despre influenţele pe care, de pildă, Rodin le-a exercitat asupra artei sale. Dar, īncă o dată: nu asta contează, ci  verva unui talent scriitoricesc ca acela al lui Pandrea. Mai mult, citindu-l, constaţi o trăsătură generală a scrisului lui Pandrea: cīnd scrie, el nu face teorie, ci acţionează. Pentru el, scrisul e atitudine spontană de raportare la lume şi la oameni. Pandrea scrie angajīndu-se, lipsit fiind de virtuţi contemplative. E ca un pugilist lexical de rang īnalt, cabotin prin temperament, dar rafinat prin şlefuire spirituală.

Cum nu putem şti dacă vorbele pe care le pune īn gura lui Brāncuşi chiar i-au aparţinut, nu ne rămīne decīt să le parcurgem sub beneficiu de inventar, ca pe un fapt divers menit a ne satisface curiozitatea. Iar unele din ele au un miez ce favorizează meditaţia: „Lectura-viciu şi conversaţia-sporovăială īmpiedică meditaţia şi visarea. Lectura ca un viciu, fără studiu, n-ar trebui să rămīnă nepedepsită.“ (p. 270). Aceeaşi idee revine peste o pagină: „Sportul contemplat fără trăirea muşchilor, cinematograful fugace şi lectura aglomerată, fără studiu atent, mi se par a fi trei racile ale civilizaţiei  moder­ne“ (p. 271). Şi īn continuare un verdict de fină observaţie pe seama artei cinematografice: „Cinematograful mi se pare o artă inferioară prin tehnica rulării continue şi mă enervează, fiindcă nu pot opri scurgerea, ca să meditez, ca īntr-o carte. La teatru fac o lectură prealabilă. Cineaştii ar trebui să publice scenariile, aşa cum fac dramaturgii“ (p. 271).

Descrierile şi evocările lui Pandrea au har şi dulceaţă şi nu poţi decīt să regreţi că o natură atīt de dăruită a suferit de o mlădiere ideologică frizīnd ploconirea. Tot ce a scris īn īnchisoare sau după eli­berare poartă pecetea coloanei īndoite. Īn cartea de faţă locul unde ploconirea lui Pandrea faţă de comunişti e patentă priveşte felul cum comentează pictura lui Pallady. Cīnd vezi că pictura moşierului de la Bucium poate fi explicat prin clasa putredă căreia īi aparţinea pictorul, īţi dai seama că patologia mentalităţii de clasă īl molipsise pīnă şi pe talentatul avocat. Ce păcat că un condei atīt de fin a putut să decadă atīt de adīnc pe panta gudurelilor ideologice. „Simfonia īn gri a lui Pallady este o simfonie a unei psihologii de clasă. Discreţia orgolioasă derivă din falimentul de clasă. Această clasă a abdicat şi a fost falimentată īn temeliile şi resorturile ei de clasa dominantă īn societatea romānească.“ (p. 144). Se īnţelege, e vorba de şnapanii de burghezi. Pe scurt, e dureros să vezi cum, pe patru pagini, Pandrea nu se poate īnfrīna să nu fredoneze refrenul luptei de clasă. Iar opiniile acestea nu-i veneau din convingere, căci atunci ar fi trebuit să fie de o prostie de care ducea din fericire lipsă, ci din gīndul că scrierile lui, putīnd să ajungă sub ochii unui responsabil cu ideologia de partid, i-ar fi uşurat anii pe care īi mai avea de trăit după graţiere.

Dar, dacă sărim peste ploconelile de conjunctură ale autorului, cartea i-o citeşti cu plăcere şi īncīntare, graţie aceleiaşi calităţi prin care Pandrea, deşi fără o pregătire amănunţită īn sculptura lui Brāncuşi, īi lasă īn urmă pe un Barbu Brezianu sau un Petru Comarnescu, mai precis īn virtutea acelei calităţi pe care, spre deosebire de ceilalţi doi, avocatul maicilor de la Vladimireşti o poseda din naştere şi īn chip deplin: talentul. „Brāncuşi evita paharul şi cărnurile pentru lutul lui vīnjos, lipsit de maladii. Pentru tensiunea sa in­telectuală, n-avea nevoie de adjuvante şi de stimulente. Băuturile spirtoase sunt corelatul cărnurilor la praznice, iar praznicul nu se face īn fiecare zi, īn patria noastră. Muicile noastre spuneau:  «Legumeşte, muică, legumeşte», adică să nu faci risipă  şi īmbuibare. […] C. Brāncuşi avea preocupări metodologice īn alimentaţie, ca orice pedagog şi moralist veritabil. Socotea berea ca o cauză a pīclelor pe creierul nemţesc şi superficialitatea pariziană ca efect al absintului, al vermuturilor şi al spirtoaselor tari, de la ora aperitivelor“ (p. 55).Īn concluzie, o carte mai plăcută decīt un aperitiv şi mai dătătoare de dispoziţie decīt un vermut.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul