Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De ziua mea

        Ana-Maria Nistor

Anul acesta m-am distrat teribil. O petrecere gen­rală. Pe toate posturile, īn toate colţurile patriei, la oraşe şi sate, muncitori, ţărani, studenţi, pensionari. Mai ales pensionari, īn straie de sărbătoare, īn parcuri şi pieţe publice, la coadă la vin fiert şi fasole cu cārnaţi. Acesta a fost, se pare, meniul standard pe ţară, cu tot cu īmbulzeala aferentă. E drept că cine s-a trezit de dimineaţă şi a prins un loc īn frig īn curtea TVR a avut parte de sarmale, ţuică şi de muzică populară. A ajuns la toată lumea. Chiar şi la cameramani care, după cāteva ore de transmisie şi cāteva porţii, făceau să tremure imaginea. Emoţia aniversării, ce vreţi! Eu n-am fost acolo, am rămas să urmăresc jurnalul cu singurele ştiri pozitive, toate, de la un capăt la altul. M-am emoţionat, era ca pe vremuri cānd, se ştie, era mai bine, căci acesta e rolul vremurilor trecute - să fie mai bune şi noi să le regretăm. Am crezut că aceste reportaje despre oameni minunaţi şi faptele lor lăudabile reprezintă cel mai frumos cadou posibil de ziua mea. Dar n-a fost aşa.

Am primit īn dar o autostradă de nici mai mult nici mai puţin de 42 de km. Transilvania se cheamă. E drept că nu are īncă indicatoare şi parapete, dar e īntre Turda şi Gilău, exact cum mi-am dorit. Şi n-a fost scumpă deloc, doar 520 de milioane de euro. Apoi a urmat pactul de la Timişoara şi contramanifestaţia care trebuia să fie o altă surpriză - un fel de remember 1989. Se organizase tot: revolta din capitala Banatului īncepea brusc, spontan, ca reacţie la mitingul din Piaţa Operei şi trebuia urmat imediat de altele la fel, īn marile oraşe, precum Braşovul şi, dacă e posibil, şi Bucureştiul. De fapt, Capitala nu, aici era ocupat cu parada militară de la Arcul de Triumf.

Oricum n-a ieşit aşa cum era gāndit scenariul, pentru că oamenii erau ocupaţi cu sărbătorirea. Ca să dau un singur exemplu, doar la Alba Iulia, īn cinstea celor 1.900 de ani de la unirea Principatelor, s-au consumat peste 7.000 de porţii de sarmale. Mese populare au fost peste tot, chiar şi la Cotroceni, seara.

Tot seara, la „Cāntarea Romāniei”, de pe Antena 1, s-a ales un nou imn. Intraseră īn finală vreo 12 piese, precum „Oficial īmi merge bine”, „Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, care să ridiculizeze starea actuală. Ce n-am īnţeles eu a fost de ce au făcut satira satirei, adică de ce le-au schimbat versurile, ca să fie mai acide sau mai glumeţe, după harul şi inspiraţia textierilor.

Īn fine, s-a votat şi melodia de suflet a poporului a ieşit „Change” a lui Puya. Cum, care Puya? Un băiat de cartier īn opera căruia, iată, ne regăsim. Oricum, mai bine decāt cu actualul imn naţional din care lumea nu reţine decāt primele 3 versuri. Am văzut la ştiri cāteva reportaje īn acest sens. Dar am schimbat canalul, căci pe TVR doamna Marina Almăşan intra īn direct, prin telefon, īn legătură cu telespectatorii şi cel care lăuda mai bine primea greutatea lui īn salam, oferit, fireşte, de sponsorul emisiunii. Nu ştiu cum de s-au nimerit să sune numai oameni de 100 de kg, dar ce mai e suta īn ziua de azi!

Am rămas pe TVR, chiar dacă pe alte posturi erau filme bune, iar la Antena 1 făcea o ediţie specială īnsăşi Mihaela Rădulescu, pentru că aşteptam marea finală. Marele cāştigător al proiectului „Restaurarea”, anunţat cu surle şi trāmbiţe de 8 săptămāni, timp īn care am văzut prezentate īn ample materiale toate monumentele şi clădirile intrate īn competiţie, am trimis sms-uri, am votat. După o iniţiativă lăudabilă şi o campanie bine făcută, urma rezultatul, extrem de mediatizat, cum era firesc. Īntr-un mare show, de patru ore, īn care susţinătorii pledau, fiecare, pentru proiectul său. Lucru care s-a şi īntāmplat, doar că, īn locul spectacolului, al bucuriei, al sărbătorii, am avut parte de vorbărie interminabilă, cu microfon dat din mānă-n mānă şi oameni aliniaţi pe scaune. M-am gāndit īndelung la Murphy, pot să jur că s-a născut īn Romānia, pe strada Ermil Pangratti, unde un lucru īnceput bine se termină obligatoriu prost.Ca să-mi īnchei ziua aşa cum se cuvine, am deschis şi ultimul cadou: semifinala „Dansez pentru tine”. Nu m-am mai īntrebat dacă Ştefan Bănică jr. īşi scrie singur prezentările acelea atāt de slabe, nu m-am străduit să ghicesc care dintre concurenţi erau vedetele şi m-am lăsat īn voia dansului. M-am bucurat pur şi simplu de ceea ce văd, fără niciun comentariu, pentru că o dată īn an e ziua mea. De 1 decembrie. Eu sunt PRO TV.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul