Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De-a rāsul, scrisul şi trăitul

        Horia Gārbea

 

 

Augustin Buzura,

A trăi, a scrie,

Editura Limes, memorii

 

Volumul lui Augustin Buzura a apărut la numai o zi distanţă de cel al lui Nicolae Manolescu Viaţă şi cărţi şi are un titlu foarte asemănător. Doctorul Buzura preferă verbele (a trăi, a scrie) ceea ce e semn de dinamism, iar Nicolae Manolescu alege rezultatele prin substantivele de consecinţă (viaţă şi cărţi). Partea iniţială şi cea mai atractivă a volumului lui Augustin Buzura este un lung interviu, aproape 100 de pagini, realizat de Crisula Ştefănescu īn anul 1989, chiar īn decembrie, la Munchen. Acest interviu care a mai apărut īntr-o carte īn 2004 este revelator pentru viaţa şi opera autorului. Īn 2004, Augustin Buzura l-a completat cu observaţii ale momentului punīnd īn evidenţă actualitatea celor spuse atunci.

Īn a treia parte a volumului, īncă şi mai īntinsă, Augustin Buzura īşi mai adun㠓cīteva”, scrie el, nu chiar puţine, remarc eu, interviuri date īntre 1988 şi 2009 mai multor interlocutori  īntre care Alex Ştefănescu, Angela Martin, Daniel Cristea-Enache, Eu­gen Simion şi Valeriu Cristea. La mijloc, romancierul pune sub titlul “Tentaţia risipirii” cam 150 de pagini de “precizări incomode” tot despre sine şi despre opera sa. Acestor pagini, sciitorul le acordă un “vechi şi chinuitor sentiment de zădărnicie”, un statut de predici īn pustiu, un pseudojurnal dezamăgit. Totuşi, nu putem să-l credem pīnă la capăt pe autor pentru că el se străduieşte să fie elocvent şi aduce numeroase probe, parte extrase din documente de urmărire ale Securităţii, īn sprijinul ideii că el a fost unul dintre cei care, dacă nu au combătut violent regimul comunist şi vexaţiunile impuse de el scriitorilor, măcar au căutat să-i reziste şi īn niciun caz nu a colaborat cu numitul regim. Acesta l-a urmărit, ostracizat, nedreptăţit pentru ca, după 1989, fără un probatoriu, să i se re­proşeze exact contrariul: că ar fi fost un curajos “cu voie de la poliţie”, un rezistent iluzoriu.

Dincolo de dovezile lui Augustin Buzura şi de nedreptăţile ce i s-au făcut, aceste pagini constituie un memorial de creaţie foarte interesant care documnetează asupra modului de a scrie şi de a publica īn perioada dictaturii pentru un scriitor de raftul īntīi. Una dintre pledoariile lui Buzura īn această carte şi nu numai este cea a recunoaşterii valorii unor autori indiferent de unele compromisuri pe care le-au făcut cītăvreme alţii, curaţi din punct de vedere moral, nu se susţin artistic. După revoluţie, demonizarea lui Marin Preda, Nichita Stănescu şi a altor mari dispăruţi, dar şi a unora rămaşi īn viaţă care au simpatizat cu puterea instalată īn decembrie 1989 a fost un fapt real şi vexant pentru cei care şi-au trezit negate, cu acest prilej, şi meritele indiscutabile de dinainte de 1989. Īntre ei, o victimă sigură a acestui tip de raţionament a devenit şi Augustin Buzura care, mai ales, a creat şi condus Fundaţia Culturală Romānă sub Iliescu, fiind alungat la īncheierea mandatului acestuia. Pe succesorii lui īi paşte acelaşi tratament, dar asta e o slabă consolare.

Pentru cititorii interesaţi să reconstituie epoca literară şi aventurile generaţiei 60 īn lupta cu cenzura, memoriile lui Augustin Buzura şi inter­viurile sale constituie un document revelator.

 

I.B. Martin,

La vānătoare de rāşi - proză, pe alocuri, umoristică,

Editura Coresi

 

La Tīrgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului “La vīnătoare de rīşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin

Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrīnd cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrise tot de tine. Ca să poţi īndura această luptă ca o scară fără sfīrşit pe care se duelează muschetarii glumei īţi trebuie seninătate şi o ne­sfīrşită resursă de auto-ironie.

Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amīndouă , adică izbuteşte să combine luciditatea īn faţa lumii cu o doză bine cīntărită de nepăsare. A reuşi să rīzi de lume şi de tine īnsuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. Īn prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atīt de tīrziu, acum, cīnd autorul este un bărbat matur, un īmplinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare ci īnsuşi hazul ca resursă de nemurire.

Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărīt, după multe pagini de scheciuri TV dar şi de teatru să īşi adune textele īntre două coperte nu īnseamnă că a īmbătrīnit, ci că refuză bă­trīneţea. De altfel umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor īn patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios aş spune că mor īn ale altora. Īnsă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blīndeţea şi īnţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că īnsuşi autorul nu şi-a pus problema dacă volumul acesta de īnceput va rămīne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit īn legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, īncīt vă propun să ne bucurăm rīzīnd din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.

Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit īn literatură pentru că e demult acolo (aici) şi se mişcă firesc īn undele ei.

 

Valeriu Stancu,

Miroirs du sommeil, Ed. L’arbre paroles, Col. Residences, poezie

 

Poezia lui Valeriu Stancu sună bine şi īn franceză. Dacă aş vrea să fiu maliţios, aş spune că sună chiar mai bine īn franceză. Dar ar fi inexact, chiar dacă ar fi amuzant. Realitatea este că volumul, tipărit īn Belgia īn 600 de exemplare, după cum ne informează un colofon, prezintă un poet senin şi stăpīn pe lumea sa. Faţă de alte culegeri anterioare, elementele ludice şi bizare de care uza poetul au dispărut. El frazează sobru, concis, căutīnd să cīştige densitate prin economia de cuvinte, repetīnd ritual unele versuri de-a lungul poemului.  E firesc pentru poet să-şi caute publicul şi să se plieze lui. Norocul lui Valeriu Stancu de a fi bilingv īn poezie īi conferă un indiscutabil avantaj. Textul curge pur, elevat: „Personne ne saura l’effondrement/ Des mes pensées, des tes pensées,/ Des mes paroles, des tes paroles,/ Des mes pas, des tes pas,/ Des mes paumes, des tes paumes…// Les gens se taisent et parfois s’en vont./ Le temps s’arręte, l’espace s’envole,/ Mais une ancienne toile/ Me tente toujours/ Avec ses nouvelles évocations.” Patria lui Valeriu Stancu e limba valonă!

 

Cassian Maria Spiridon,

Vieţi controlate,

Editura Junimea, publicistică

 Poetul din Iaşi, revoluţionar cu acte de la 89, este şi unul dintre autorii preocupaţi de controlul exercitat asupra literaturii şi scriitorilor, īn anii regimului comunist, de statul totalitar. Ca unul care a trecut prin multe necazuri cu cenzura şi autorităţile, Cassian Maria Spiridon ţine să se revanşeze īn felul său: demonstrīnd şi demontīnd strategiile de ma­nipulare şi efectele lor asupra vieţii literare şi literaturii noastre. Īn volumul de faţă, el adună un număr mare de articole pe această temă, scrise şi publicate de el din 1990 īncoace care dau astfel un volum de mari dimensiuni. Scriitorii romāni au avut de suferit de pe urma cenzurii şi opresiunii regimului după cum, unii, au tras mari foloase dintr-o īnregimentare dezonorantă cu atīt mai multu cīt, arată documentele reproduse de Cassian Maria Spi­ridon, se arătau mai habotnici decīt li se cerea. Īn 1944, G. Călinescu īl elogia, primul sau printre primii pe la noi şi fără rezerve, pe Stalin. Volumul lui Cassian Maria Spiridon arată īncercarea regimului totalitar de a controla īn mod absolut creaţia şi de a nu lăsa nimic “ostil” sau “interpretabil” să ajungă la public. Īn această īncercare culturnicii au aliaţi din rīndurile scriitorilor: persoane de talent care vor să se chivernisească prin compromis şi veleitari care vor să aprvină fiind “pe linie”. Ei au şi adversari redutabili din două categorii: cei care scriu o literatură de “şopīrle” sau pur evazionistă pe care nu ai de ce s-o apuci, cei care se opun pe faţă, scriu şi publică texte inacceptabile. Cenzorii, incapabili să se descurce şi să decodifice corect limbajul literar, mai ales al poeziei, devin isterici şi taie la īntīmplare cuvinte sau chiar litere. Amintesc un exemplu necuprins īn cartea poetului ieşean: la al doilea volum al său, publicat prin 1988, Florin Iaru corectează cu pixul volumele dăruite prietenilor. Īn loc de “sexul tău īn bikini”, cenzura īi impune (absurd sau poate chiar mai aluziv) “sensul tău īn bikini” şi poetul trebuie să revină la consoana x cu unealta de scris.  Dar īn “Vieţi controlate”, autorul se ocupă şi de controlul, de fapt teroarea, exercitată de regim şi asupra altor oameni decīt scriitorii, teroare devenită subiect de jurnale, memorii, volume cu restituiri de documente şi intrată astfel din patrimoniul suferinţei naţionale īn cel al literaturii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul