Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între memorialistică şi eseu

        Gelu Negrea



Am simţit încă din adolescenţă o atracţie dacă nu bolnăvicioasă, sigur psihanalizabilă pentru cărţile care închideau între copertele lor biografii ale personalităţilor – mai cu seamă atunci când ele purtau chiar semnătura iluştrilor. Dar, în chip curios, nu momentele de glorie, nu clipele astrale ale împlinirii destinului lor aparte mă fascinau, ci altceva: alchimia inextricabilă a revelării vocaţiei, misterul primului pas, răscrucea de la care întâmplarea se preschimba în pecete existenţială. Subscriam inconştient verdictului poetic al lui Ion Barbu, convins, asemenea lui, că vinovat e tot făcutul şi sfânt doar nunta, începutul...

Despre cum s-a născut pasiunea pentru teatru în sufletul junelui Dinu Cernescu, fiu al unui general cu ereditate olteană şi al unei profesoare cu rădăcini franceze în arborele genealogic nu aflăm nimic din volumul autobiografic Regizor (Editura Semne, 2009). Este prima frustrare pe care lectura cărţii a produs-o în zona orizontului meu personal de aşteptare. Nu şi singura. O pudoare profesională excesivă şi o modestie aşijderea l-au oprit pe Dinu Cernescu să reproducă în paginile memoriilor sale un minimum de extrase din aprecierile elogioase cu care presa culturală din ţară şi, mai ales, din străinătate i-a întâmpinat marile montări din anii ’60–70’ – perioadă de graţie a afirmării europene a artei spectacolului de pe aceste meleaguri. Autorul era dator cu aceste consemnări nu doar cititorilor săi, ci şi (sau, poate, în primul rând) istoriei teatrului românesc. Există artişti care, de la un punct încolo, nu-şi mai aparţin integral, devenind parte constitutivă a unui fenomen – naţional sau internaţional– care îi transcede ca indivizi şi îi transformă în bun public. Iar alături de şi împreună cu Lucian Giurchescu, Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, David Esrig şi nu numai, Dinu Cernescu a contribuit substanţial, timp de aproape două decenii, la plasarea scenei autohtone în avangarda continentală a teatrului contemporan.

În fine, o a treia frustrare este resimţită de cei care şi-ar fi dorit ca în cartea lui Dinu Cernescu să găsească un segment mai amplu de mărturisiri privitoare la viaţa omului cu acest nume – gânduri, întâmplări, trăiri, reflecţii asupra lumii prin care a trecut, cu bunele şi relele, cu frumuseţea şi mizeria, cu luminile şi umbrele ei. Incipitul volumului este deosebit de promiţător în acest sens: Amintirea cea mai veche, şi cea mai importantă, din copilăria mea este cea a unui telefon care sună, sună şi iar sună. Nu-mi place această amintire pentru că a marcat ziua în care a fost arestat tatăl meu, adică 14 septembrie 1949. În continuare însă, apetitul confesiv al lui Dinu Cernescu suferă o progresivă diminuare. Discreţie? Leha­mite? Înţelegere creştinească pentru cei răi, cei urâţi pe dinlăuntru, cei meschini şi ticăloşi? Mizantropie? Filozofică resemnare vizavi de precara condiţie umană? Câte ceva din fiecare, probabil. O dovadă? Vorbind despre o experienţă cumplită, devastatoare şi tristă trăită la Teatrul Mic (în timpul directoratului lui Dinu Săraru, precizez eu), autorul o defi­neşte drept cel mai urât moment din viaţa mea teatrală, un coşmar, dar nu oferă detalii incriminatoare şi nu pronunţă, scârbit, nici un nume. Ba, mai mult, victima se auto-culpabilizează inutil, masochist, aproape: Vina îmi aparţine. Nu aveam ce să caut la Teatrul Mic... – pag. 113.

Asemenea exemple de exorcizare prin uitare voluntară a răului sunt numeroase. Dar cu mult mai numeroase sunt situa­ţiile în care oamenii cu care autorul intră în contact se dovedesc buni, generoşi, animaţi de nobilele sentimente ale dragostei, prieteniei şi solidarităţii. Ele îi populează predilect memoria afectivă, asupra lor se întoarce de fiecare dată cu tandră nostalgie Dinu Cernescu; restul e tăcere... Sau nişte scrisori, cum sunt cele ale mitologicului om de teatru polonez Jerzy Grotowski, care legitimează o frumoasă legătură sufletească şi profesională între doi artişti proeminenţi ai jumătăţii secunde a veacului XX. Pentru cine ştie ce înseamnă Grotowski în teoria şi practica mondială a artei spectacolului de teatru, cunoştinţa şi prietenia cu regizorul român sau episodul pitoresc al vizitei inopinate pe care leahul i-o face acestuia la Bucureşti par coborâte din irealitatea fastuoasă a legendelor nemuritoare Thaliei. La fel ca şi întâlnirile lui Dinu Cernescu cu monştri sacri ai artei europene: Salvador Dali, Federico Fellini, Miklos Jancsó, Vittorio de Sica, Giorgio de Chirico, Franco Zeffirelli, Edward Bond, Jerzy Skolimowski...

Trecând la un alt gen de celebrităţi, memorabilă, irigată de un umor robust este scena îndelung amânatei întâlniri a regizorului cu Mona Lisa del Giocondo, personajul controversat al tabloului lui Leonardo da Vinci. Fragmentul este savuros: Dintre toate tablourile văzute, pe unul singur l-am urât din toată fiinţa mea: Gioconda. Era simbolul ţaţelor comuniste, soţii de tovarăşi care veneau în delegaţie la Paris şi care se duceau obligat la Luvru. «Vai, tovarăşu’ Dinu, am fost la Gioconda şi am plâns când am  văzut-o». Evident, plânsul era un semn al unei înţelegeri estetice superioare. «Vai, dragă – îmi spuneau nevestele cunoscuţilor mei – să nu ratezi Gioconda, am plâns când am văzut-o». După ce am reuşit să ajung la Paris, atacurile pro Gioconda s-au înmulţit. «Cum, n-ai fost la Gioconda?» se mirau prietenii mei. «Tovarăşu Dinu, aţi fost la Gioconda?» se interesa un oficial. Toate aceste întrebări şi exclamaţii m-au făcut ca ani de zile să refuz să o văd pe Gioconda. Până când, într-o zi un prieten care ştia de ura mea, mi-a spus: «Du-te, ce-o să fie, poate o să-ţi placă». Până la urmă m-am dus. Ajuns în faţa tabloului, am privit-o drept în ochi şi i-am spus: «Ei, cucoană, acum între noi doi». Am stat şi-am aşteptat. Niciun sentiment cât de mic n-a apărut, cât despre lacrimi, nici pomeneală. O nouă încrucişare de priviri cu acelaşi rezultat. Eram ca de gheaţă amândoi. Începusem să mă simt exclus din lumea bună însetată de lacrimi. Împotenţa mea lacrimală începea să mă îngrijoreze. Atunci mi-am adus aminte de un studiu făcut de nişte superesteţi japonezi care descoperiseră că Gioconda este, de fapt, tabloul unui travestit celebru din Renaştere. În clipa aceea m-am simţit eliberat de complexe şi am început să râd fericit. O lume întreagă vine să facă plecăciuni unui travestit. Protipendada comunistă română se extazia în faţa unor sexe măsluite, în timp ce acasă aşa ceva te băga pe ani grei în puşcărie. Am continuat să râd, până când paznicii m-au dat afară. Fusesem răzbunat. Acum puteam spune cu emoţie «Da tovarăşi, am văzut Gioconda, duceţi-vă prin ONT la Luvru» – pag. 50 -51.

Nu este singura dată când scrisul lui Dinu Cernescu musteşte de umor contagios. Iată, de exemplu, cum arată programul său săptămânal de angajat cuviincios al redacţiei de teatru a Televiziunii Române postdecembriste: Lunea nu mergeam niciodată la redacţie, pentru că luni venea după o zi de duminică şi nu se putea întâmpla nimic neprevăzut. Luni dădeam maximum un telefon. Marţea, dădeam în mod sigur un telefon şi cu asta consideram că mi-am făcut datoria, în aşa fel încât nu avea niciun rost ca miercuri să vin la servici. În schimb, joia treceam 2-3 ore spre prânz, când semnam condica pentru celelalte zile, în caz că nu mă semnaseră ceilalţi colegi, după care îmi luam rămas bun de la George, secretarul de redacţie, pentru că în weekend nu aveam ce să caut la redacţie. Era săptămâna de lucru ideală. În schimb, nu am lipsit niciodată în zilele de salariu... – pag. 144 -145.

Dar partea cea mai densă şi, din punctul meu de vedere, cea mai interesantă a memorialisticii lui Dinu Cernescu o reprezintă tocmai tronsoanele de text în care memorialistica se estompează, cedând prim-planul unei eseistici de cea mai bună calitate. Sunt paginile pe care regizorul le consacră analizei câtorva dintre piesele lui Shakespeare pe care le-a pus în scenă de-a lungul timpului şi care au marcat momente importante ale carierei sale regizorale: Hamlet (1974, cu Ştefan Iordache în rolul titular), Timon din Atena (1978), Pericle (1981), Coriolan (1987). Cel puţin consideraţiile despre Hamlet ca piesă a PUTERII (deloc străine de viziunea revoluţionară din Shakespeare, contemporanul nostru – carte  apărută, în versiune românească, în 1969) stau cu cinste, consubstanţiale şi complementare, în rând cu tezele lui Jan Kott privind Marele Mecanism al istoriei, impresionând prin înţelegerea pătrunzătoare a sensurilor ascunse ale textului marelui Will, prin fineţea asocierilor/disocierilor de ordin psihologic ce guvernează relaţiile dintre protagoniştii tragediei şi prin organicitatea viziunii de ansamblu – calităţi potenţate de ingeniozitatea, prospeţimea şi spiritul novator al soluţiilor scenice propriuzise care au făcut din spectacolul lui Dinu Cernescu un moment de referinţă al teatrului românesc dintotdeauna. Succinte exegeze dedică autorul şi altor lucrări dramatice din literatura română (Matca de Marin Sorescu, Meşterul Manole de Lucian Blaga...) sau străină (Peer Gynt de Henrik Ibsen, Nunta lui Figaro de Beaumarchais, Viziuni flamande de Michel de Ghelderode, Porţile pădurii de Elie Wiesel etc.).

Dacă n-ar fi devenit proeminentul Regizor care a fost, Dinu Cernescu putea să-şi facă pe malul Dâmboviţei un nume apreciat în spaţiul eseisticii culturale.

 

Machismul pămpălăului metafizic

 

Mioritismul a devenit în ultima vreme – după Revoluţie, cu deosebire – un concept ce pluteşte indecis între peiorativ şi derizoriu. Deşi acum se ştie că varianta cea mai izbutită estetic a baladei este o creaţie cultă, avându-l ca autor indubitabil pe Vasile Alecsandri, ea continuă să funcţioneze în mentalul colectiv ca expresie superlativă şi emblematică a spiritului folcloric autohton, atitudinea poetic-contemplativă în faţa iminenţei morţii a tânărului ciobănaş moldovean fiind asimilată unui weltanshauung reprezentativ pentru poporul român. De unde şi furia contestatară, dublată de sarcasme şi miştocăreli, cu care este privit în zilele noastre de persoane, nu-i aşa, pragmatice, realiste, cutreierate de un robust activism preluat celer din canonul comportamental al occidentalilor, în general, şi al americanilor, în special. Ideea e simplă şi imbatabilă: după ce află de la oaia năzdrăvană că va fi victima unui asasinat odios, ciobănelul nostru, în loc să se lălăie lirico-sentimentalo-fidel, imaginând tot felul de nunţi cosmice mălăieţe, cu crăiese mândre, păsărele mii şi stele-făclii, ar face mai bine să pună mâna pe-o bâtă noduroasă şi să contraatace surprinzător şi eficient bastionul complotiştilor, aplicându-le câte una sau mai multe lovituri bine simţite la mir şi rezolvând astfel în mod viril litigiul.

Comentarii derivate: măcar din instinct de conservare, dacă nu din filozofie macho, românul (personificat în angelicul ciobănel) ar trebui să abandoneze pasivitatea şi fatalismul, să nu se dea, figurativ vorbind, bătut (ba chiar – propriu vorbind – omorât) cu una, cu două, să nu-i aştepte ca un pămpălău metafi­zic pe agresorii chitiţi să-i facă felul, ci să se ia de gât cu ei şi cu viaţa, să lupte (si dă-i, si luptă, neicusorule!...), să-şi cheme în ajutor prietenii şi apropiaţii sau măcar s-o şteargă, naibii, englezeşte de la locul atentatului, pentru că primum vivere, deinde philosophari, cum sună una dintre zicerile înţelepte ale strămoşilor de pe ramura latină a eredităţii sale greu încercate. Păi, nu?

Comentarii la comentarii: ciobănaşul tras ca prin inel, precum şi în piept de colegii săi montagnarzi, simbol transparent al românului de orice profesie, este laş şi n-are curaj, e un papă-lapte care se culcă pe urechea escapistă, aşteptând să vină duşmanii şi să-l picnească hoţeşte cu un toiag multietnic în moalele capului în timp ce el visează cai verzi pe pereţi, împăcat cu soarta, incapabil de acţiune, inapt pentru supravieţuire în mediile concurenţiale ale darwinismului social, adept plângăcios al pattern-ului regionalist de tip mortua est şi fără organ pentru paradigma globalistă de tip mortua vest – pe scurt, un neisprăvit, că uite, de-aia e vai mama noastră de pururi deţinători ai lanternei oarbe în toate clasamentele UE şi de-aia nu putem depăşi graniţele spaţiului mioritic, cu dealurile şi văile lui ancestrale, pentru a păşi şi noi pe autostrada feerică a progresului şi democraţiei autentice etc., etc.

Toate bune şi frumoase (mă rog, ăsta e un fel de a vorbi...), numai că întreagă această construcţie burzuluit-pamfletară se împiedică de-un ciot estetic şi scârţâie amarnic pe la încheieturi la cea dintâi confruntare cu epica baladei. Nicăieri în Mioriţa nu se spune că mândrul ciobănel va ceda fără luptă. Tot ce urmează aflării informaţiei despre complot este plasat sub semnul condiţionalului „şi de-o fi să mor”. De ce nu în bătălia cu agresorii unde se conturează un duel la dublu mixt: de o parte baciul ungurean şi cu cel vrâncean, de cealaltă un om şi un câine credincios? Pentru ce-l consiliază mioara să-şi aducă şi-un câne dacă nu în vederea luptei ce va să se încingă? Doar aşa, ca patrupedul să latre la lună a pagubă?!

Românul pune răul înainte şi ia mereu în calcul varianta neagră. Aşa l-a învăţat pe el istoria vicleană, economia politică neprietenoasă şi geografia vecinătăţilor perverse şi contondente. Preventiv, prin Oltenia, dar nu numai, nativul carpo-danubian îşi înscenează şugubăţ înmormântarea şi îşi face „pomană de viu”, fiind erou şi pri­vitor ca la teatru într-un spectacol sui-generis, morbid şi ludic, în acelaşi timp. Adică, exact cum se petrec lucrurile în baladă. Toată indicaţiile de regie şi scenografie ale reprezentaţiei cu brazi şi păltinaşi, munţi mari pe post de preoţi, fantasme feminine, stele căzătoare şi măicuţe bătrâne nu reprezintă deloc pregătirea eroului pentru moarte, ci, in extenso, o dispoziţie testamentară ca oricare alta. Ciobănelul spune un lucru şi nimic mai mult de atât: dacă, Doamne fereşte, s-o întâmpla să pierd confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu invidioşii mei camarazi de transhumanţă, aveţi de făcut asta şi asta – să mă îngropaţi în dosul stânii pentru a nu fi frustrat de deliciile concertului canin tradiţional, să-mi puneţi la cap felurite instrumente de suflat etc. Dar după ce-şi redactează, în scris sau oral, testamentul, nici un om zdravăn la cap nu se aşază la orizontală cu mâinile pe piept şi cu fundă la picioare; e incomod, plus că, în poziţia asta, e nepoliticos să aştepţi vizita unei doamne – fie ea şi posesoare legitimă de coasă exterminatoare.

O măsură de precauţie nu echivalează cu abandonul existanţial. Mai aproape de renunţare benevolă la viaţă nu este ciobanul mioritic, ci Eminescu, de pildă. El mai are un singur dor: ca-n liniştea serii să fie lăsat să-şi dea obştescul sfârşit pe litoral; păstorul are de purtat, în prealabil, o bătălie. Dacă o va câştiga, îşi va însoţi mai departe turma de miei pe paradisiacul picior de plai în acompaniamentul celor trei fluieraşe din dotare, aducând periodic prinoase de recunoştinţă oiţei cu veleităţi sereiste; dacă o va pierde, însă, va fi nasol rău, pentru că urmează cele ştiute din baladă....Da, dar numai dacă o va pierde!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul