Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între spaimă şi senzualitate

        Dan Cristea

 


Cu un debut în poezie petrecut în 1969, urmat apoi de alte numeroase volume de versuri, cu câteva premii literare la activ, cu o implicare, mai recentă, în viaţa de editor (alcătuitor, de exemplu, al unei ediţii sentimentale din lirica parţial uitatului Ioan Alexandru), aşadar cu o îndelungată carieră în spate, Ion Cocora nu şi-a dobândit, cu toate astea, un loc prea bine fixat în peisajul literaturii de astăzi. Cronica teatrală l-a concurat, pe de o parte, pe poet. Pe de altă parte, critica a balansat în ce priveşte aprecierea producţiei lui în versuri, amânâdu-şi verdictul într-un soi de aşteptare bine temperată. S-a vorbit deopotrivă  de un fond nostalgic, dar şi euforic, de un simţ dezvoltat al decorului poetic, dar şi de un lirism lejer şi colocvial. Nelămurit eu însumi despre valoarea şi locul pe care îl ocupă în peisaj Ion Cocora, m-am hotărât să-mi conturez o opinie (eventual cât mai aproape de un aşa-zis adevăr al criticii), parcurgând cu atenţie recentul volum al autorului, Va fi fugă. Poetul începe realmente bine: „Scriu despre tot ce se poate scrie cu mâna stângă/ cu dreapta nu mai ştiu decât să fac semnul crucii/ vin dintr-o neguroasă provincie îndepărtată/ unde satrapii au luat chipul îngerului tău doamne// unde pe o tejghea de cârciună suferinţa şi mila/ rămase fără muşteriu îşi ling singure rănile/ unde înlăuntrul unei muzici amăgitoare şi perverse/ dragostea e o maşină care macină ca o deportare// nu mă întreb în ce stare de criză se află scaunele/ aştept să mi se întindă vreunul şi să moţăi pe el/ în minte cu monogramele nedescifrate de pe gâtul cailor/ să mă fac din ce în ce mai nevăzut// întotdeuna am crezut doamne că ne putem înţelege/ chiar dacă ne-ai pus cuvinte atât de diferite în gură/ că mi-ai dat durerea doar pentru a mi-o alina/ cum alină veninul pe cel părăsit în guşă de viperă“ (poemul Cu mâna stângă).


În ciuda câtorva inadvertenţe ale auzului poetic (de exemplu, în locul lui „unde“, cu care începe strofa a doua, ar fi fost de preferat deicticul de îndepărtare, mult mai puternic, „acolo“), poemul e convingător prin însăşi mişcarea lui de rugăciune apocrifă (eul poetic scindat între rugă şi scris), prin apelul la un loc de origine (provincia neguroasă), prin decorul realist (cârciuma) care îl înscrie în tabloul cotidian al poeziei tinere actuale, prin metaforele suferinţei şi milei, evocate într-un context opozant, al desacralizării, metafore care se vor dovedi, mai departe, printre puţinii centrii coagulanţi ai imaginaţiei despre sine a poetului. De asemenea, imaginea iubirii precum o „maşinărie care macină ca o deportare“ sau imaginea concret-fabuloasă a veninului care alină pe „cel părăsit în guşă de viperă“, totul fiind pus în legătură cu metafora durerii, se pot înscrie fără îndoială printre exemplificările de poezie adevărată.


Partea cea mai bună a liricii lui Ion Cocora tre­buie pusă în legătură cu încercarea poetului de a-şi croi o mitologie personală, mitologie, din păcate, rămasă numai schiţată sau doar sugerată. În locurile unde acest lucru îi reuşeşte, poetul, cultivând misterul despre sine, dă de înţeles că ar duce o existenţă secretă. Existenţa unui străin sau a unui proscris, a unui anonim sau a unui fugar. Vocabularul expresionist îl ajută să-şi amintească de „carnea şi sângele meu“, de „inocenţa şi paşii fugarului“, de „nevrozele“ sau „durerea secretă a iluziilor pierdute“, de o „disperare ireversibilă“ sau de o „inimă locuită în miezul unui strigăt transfigurat“. Poetul vorbeşte, atât direct, cât şi indirect, despre o „frică“ rămânând aceeaşi şi de care nu poate scăpa, oricât de adânc s-ar afunda în „izvorul calului cu aripi“(fireşte, Pegasul poeziei). Dacă insomnia e o „boală“ cu care fiinţa poetului se confruntă doar în vremea din urmă, spaima ori frica par a fi gravate în însuşi orizontul acestei fiinţe: „am fost un destoinic crescător de iepuri doamne/ am învăţat ce este frica direct pe limba lor privind/ sângele abatoarelor cum mi se scurge printre degete/ într-un amurg cu angrosişti fugind din calea haitei// mă pofteşti acum doamne să locuiesc în ochii tăi/ promiţându-mi linişte şi pielea netedă a unui abecedar/ pe care literele se citesc unele pe altele se scriu unele pe altele/ bucuroase să trăncănească şi să aprindă chibrituri“ (Pe o pajişte a gramaticii). De altfel, în cea mai izbutită confesiune din volum, cea cuprinsă în poemul titular, Ion Cocora îşi imaginează, atât în limbajul lucidităţii, cât şi în acela al metaforei, o zi finală a izbăvirii, punând totodată degetul pe rana interioară care îl alienează. În viziunea poetului, spaima şi senzualitatea îşi dispută „răul“ lăuntric care îi impregnează fiinţa printr-o alchimie de taină: „aştept o zi când spaima şi senzualitatea să-şi dispute răul din mine să mă smulgă din viaţa secretă a străinului şi să-i devore alchimistul va fi suferinţă va fi martiriu va fi o fugă frivolă din trup va fi o lungă lectură de scrisori în aşternuturi de paloarea cărnii“.


Cum prima secţiune a volumului se intitulează Scrisul, este interesant de văzut şi urmărit cum îşi imaginează şi cum îşi visează Ion Cocora activitatea literară, poemul şi propriul său gest de creator. Pentru sine, scrisul apare astfel ca o „boală“, ca un „sicriu din care te evapori clipă de clipă precum marea din sare“. Este, aşadar, scrisul - evaporare, cheltuire şi mistuire de sine, pentru a fi percepute doar cristalele. Înfrăţit cu moartea şi cu spaimele trupului, de scris, odată început, nu se mai poate scăpa. Cel care scrie trebuie să se resemneze de a se afla într-o poziţie de exclus, în „pielea proscrisului“, după cum trebuie să-şi jertfească „delirul“, să-l transforme într-o „blândeţe a retoricii“, tocmai bună de înfăşurat în „jurul sufletului“ precum un brâu tămăduitor. La rândul ei, această „blândeţe a retoricii“ trebuie să ascundă dezastrele şi eforturile din interior: „înlătură-ţi spaimele din trup oricare e preţul/ chiar dacă ar fi  să smulgi/ fâşii de carne de pe tine/ nu scâşni din dinţi decât pe ascuns/ surâzi iniţiaţilor în tainele virtuţii/ aminteşte-ţi că tencuiala de pe zidurile/ cazematelor cade cu ziduri cu tot/ rămâi resemnat în pielea proscrisului/ efectul anestezic al uitării nu te scapă/ de scrierea până la capăt a poemului“ (În pielea proscrisului).


Nu puţine dintre ideile despre poem şi poezie cu care se confruntă Ion Cocora sunt idei aflate în plină circulaţie la ora actuală, unele dintre ele aparţinând poeticii optzeciste, cu accentul ei pus pe deriziune şi desentimentalizare, altele fiind susţinute şi puse în practică de epigoni ai acesteia. Astfel, poetul clamează, de exemplu, că nu are nici o problemă să apară în public cu un poem „dezafectat, ros pe dinăuntru de detergenţi şi prea mult frecat cu peria de sârmă, rămas fără smalţ ca şi oala în care bunica obişnuia să fiarbă fasolea şi sarmalele iar câteodată şi rufele de duminică ale familiei“. Pe de altă parte, poemul acesta „dezafectat“, cu înfăţişare de vechitură, devine un instrument polemic. El nu va mai servi poetului drept mijloc de a-şi ascunde durerea în spatele său, pentru că, aşa cum declară autorul poemului, „am obosit să mai fiu altcineva decât cel ce sunt adică un ins/ neajutorat dar nicicând părăsit de milă şi bunătate“. Regăsim astfel “blândeţea retoricii“ (încă un exemplu elocvent: „mă prefac totdeauna în­tr-un bandaj cu milă în ochii celui fără vedere“), lu­cru care nu-l împiedică pe poet să-şi îmbrace uneori dic­ţia în alămurile pamfletului versificat contra „barbarilor“, contra „junelui poet“ sau contra „tupeului şi agresivităţii din limbajul poeţilor tineri“. Ironic şi autoironic, cu multă risipă de vorbe însă, Ion Cocora afectează situarea pe poziţia „vechilor“ nostalgici: „poezia însăşi e cu nervii în pom/ cedează dinlăuntru mă pune la zid ofuscată/ bietul de mine nu mai pot ţine pasul cu ea/ o lipsesc de desfătările mileniului trei/ nu-i gâdil nările nu-i înţep buricul cu pixul/ viril al poeţilor tineri/ îi umplu gura cu frunze de mentă/ o ornamentez cu fleacuri sentimentale/ la care nici cenzorii nu mai tresar în groapă/ deşi cândva le-au dat dureri de cap şi adus glorie/ plină de dispreţ îmi întoarce spatele/ se îndepărtează râzând cu gura până la urechi/ numiţi-l nostalgic şi lăsaţi-l să se ducă dracului“ (Altă dimineaţă).


Risipa declamatorie, anecdota, versul de circumstanţă, dedicaţia, absenţa, în mare, a contrapunctului şi a tăcerii fac însă prăpăd din a doua secţiune a volumului (intitulată Himerele), secţiune dedicată iubirilor, dar şi momentelor de criză erotică, de dezamăgire, de gelozie sau de despărţire. Curios e faptul că poetul ştie să folosească, din când în când, limbajul intimităţii (ca în Analogii tandre) sau limbajul obiectelor evocatoare ale femeii (ca în Astăzi va fi), limbaj pe care îl găsim ilustrat cu brio, de pildă, în Descântoteca lui Sorescu, dar, în schimb, preferă cel mai adesea „poemul incoerent aburind ca o cerneală proaspătă pe care îl scriu acum când îţi simt mişcările de felină în sânge“. O anume luciditate critică, venită din autoironie, nu-l părăseşte totuşi pe Ion Cocora, căci poetul îşi recunoaşte, printre rânduri, „criza de imaginaţie“, faptul că nu se poate lecui nici acum de „metehnele poeţilor sentimentali“ sau împrejurarea că „dramele sentimentale înfulecă lacom/ din poezie din viaţă“.


În a treia secţiune a volumului (Înserarea), in­trând în „piele de om bătrân“ şi simţindu-se departe de „gloria şi limbuţia românească a autorilor de poeme“, Ion Cocora regăseşte ca prin minune accentele simple şi calde ale fericirii din copilărie, tulburătoarea asfixie a aducerilor aminte, euforia unei lecturi din Kavafis (gândind la „castitatea senectuţii“), poezia memoriei, transcrisă cu „cuvinte vechi şi uriaşe/ de parcă ar veni de sub lupă“. Ar fi chiar momentul ca poetul septuagenar, mai atent la conştiinţa artistică, să facă pasul spre poezia memorabilă.



Ion Cocora: Va fi o fugă, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2007, 113 pagini


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul