Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ficţiune şi tandreţe

        Daniela Firescu


Există cărţi care redau mimetic realitatea şi altele care o recreează, care impun un pattern, o realitate proprie. Iolanda Malamen impune în Antoniu şi Kawabata (Cartea românească, 2007) o perspectivă aparte şi recuperează umanitatea unei lumi declasate şi o transformă într-o formă de artă.


 Antoniu şi Kawabata alcătuiesc unul dintre cele mai extravagante cupluri, doi batrâni cloşarzi ce supravieţuiesc la periferia Bucureştiului, refugiindu-se într-un prezent fabulos, ca într-un cocon protector populat de poveşti şi vise pline de lirism. Cei doi se competează perfect: „marea de poveşti” ce locuieşte în Antoniu îşi găseşte în Kawabata auditoriul perfect, nevoia de a crea iluzii este secondată de dorinţa de a crede în ele, de a se lăsa amăgit. Forţa cuvintelor este nemărginită, şi se manifestă nu doar la nivelul ficţiunii, ci şi în „ceremonialul” dialogurilor cotidiene, savuroase nu numai prin apelativele colorate, dar şi prin tratarea ironică şi uneori  gravă  a propriei condiţii marcată de ratare, abandon, disperare, inutilitate şi renunţare.             


Rafinamentul, estetismul ce infuzează romanul devine şi mai  vizibil prin asocierea sa cu existenţa imundă a ghetoului.  Se dezvoltă o întreagă teorie a ratătii, a ratării trăite cu voluptate, a provocării limitelor proprii. Antoniu îşi asumă condiţia ca o autoflagelare, ca decizie radicală în urma şocului provocat de descoperirea relaţiei dintre tatăl său şi iubita sa. Renunţă la tot, mai puţin la viaţă, îşi conştientizează şi exersează umilirea ca într-o prăbuşire controlată în căutarea izbăvirii, a unei eventuale reconcilieri cu lumea. Aceasta este şi contradicţia sa, respinge societatea, dar aşteaptă un răspuns de la ea, de unde şi interesul obsesiv pentru Uniunea Europeană.


 „Soluţia japoneză”, pe care o impune codul onoarei, este adaptată de Antoniu şi se concretizează într-o sinucidere simbolică, el se abandonează lumii reale, într-un autoexil forţat ce presupune renunţarea la fantasmele scriiturii „Te-ai refugiat într-o bizară economie de cuvinte, tocmai tu, care iubeai cuvintele şi erai obsedat de ele. Antoniu, chiar nu îţi este dor de cărţi şi de misterioasele lor capcane?”


Spirit neliniştit – mobilitatea sa intelectuală este întrecută numai de cea existenţială – el refuză orice tip de implicare, de dependenţă. Singurul intrus este Kawabata, împreună au împărţit „cinci ani de cerşit, cinci ani de frig şi de foame, cinci ani de poveşti adevărate şi născocite, cinci ani de prietenie la urma urmei”. Dacă identitatea lui Antoniu se pierde în suprapuneri de poveşti mai mult sau mai puţin autobiografice, cea a lui Kawabata este la fel de spectaculoasă, trecutul lui depravat se pierde sub numele celebru ce îi conferă nobleţe şi tragism deopotrivă, el pare „o operă de artă, o pictură făcută de un maestru dintr-un secol trecut, cu detalii, lumini şi umbre, desăvârşit şi minuţios redate.”


O apariţie la fel de specială este proiecţia feminină a lui Kawabata, Plăcinţica, nume cu rezonanţe culinare ce nu poate să-i surprindă complexitatea. Asemeni lui Antoniu, este un suflet hoinar ce nu se lasă prins, „visează la Africa”, are un chip ce animteşte de Scarlett Johansson, delicată, fragilă; „lumina” ei este explicată prin „boala îngerilor”, maladie ce se manifestă prin încrederea excesivă acordată semenilor. Sub aspectul diafan se ascund însă convingeri puternice care îi justifică alegerile, dar nu-i distrug inocenţa. „Îmi place mult să hoinăresc. M-am întâlnit în zece ani cu lucruri extraordinare, dar am cunoscut şi brutalitatea, şi urâţenia lumii. Însă nu m-am cramponat de ele. În fiecare lucru întunecat, eu văd şi o picătură de lumină. Mă gândesc numai la acea picătură.”  


Antoniu îşi revarsă asupra ei surplusul de tandreţe, de duioşie, între ei se stabileşte o complicitate şi liantul acesteia  este cartea Psalmilor, decisivă în regăsirea speranţei şi împăcării cu divinitatea. Intenţiile sale generoase îşi găsesc expresie în poveştile fără de care Kawabata nu poate să trăiască şi care îi fac agonia mai uşoară. Moartea sa anticipează într-un fel „moartea poveştilor“, care, odată strânse în volum, dispar împreună cu autorul lor.


Poveştile lui Antoniu, mici bijuterii lirice sau veritabile „păpuşi ruseşti”, traversează genurile şi experimentează tehnici narative şi, chiar dacă se pierd, şi-au îndeplinit menirea şi au preschimbat „întristarea” în „frumuseţe”. Acelaşi lucru îl reuşeşte şi romanul Iolandei Malamen prin persistenţa poetică, prin elogiul prieteniei şi al ficţiunii, prin tandreţea şi melancolia ce le inspiră.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul