Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nimic nou sub Apollo

        Felix Nicolau

Vrei să afli ceva despre un film, o carte, dai căutare pe Google şi îţi apare scris cu litere roşii, precum sărbătorile mari din calendar, be aware: spoilers! O alarmă, un fel de hic sunt leones! Spoiler e substantivul format de la verbul to spoil (engl.) = a strica; a răsfăţa. Adică el este cel care strică plăcerea bietului cititor/spectator, povestindu-i subiectul cărţii/filmului. Eu, unul, prefer să raportez conceptul de spoiler la cel de-al doilea înţeles al verbului-mamă. După mine, spoiler-ul este un răsfăţător, cam drastic, ce-i drept. El răsfaţă mai cu seamă mintea şi gustul degustătorului de (sub)artă, formând ceea ce Stanley Fish numea cititorul informat, cunoscător al vocabularului specific teoriei literare. După ce şi-a îndeplinit misiunea, respectivul cetăţean nu mai citeş­te/priveşte cu sufletul la gură, tremurându-i genunchii şi sugându-şi degetul mare, pentru că este deja în posesia subiectului. În sfârşit, se poate concentra şi el la personaje, la construcţia intrigii, la stil, la limbaj, la orice altceva decât la suspans.


 


Spoiler-ul toxic


Trăim, totuşi, în era adrenalinei şi a efectelor speciale, aşa că spoiler-ul este un paria, un ucigă-l toaca. Am înregistrat asemenea atitudini şi din partea unor scriitori tineri, cu pretenţii de universalitate. E drept că există şi spoiler-ul care pur şi simplu anihilează opera. Iată emisiunile de prezentare de carte, în groasa lor majoritate plictisitoare, în care un povestaş (dacă n-are nicio treabă cu lumea cărţii e şi mai bine) pur şi simplu deapănă acţiunea. Îmi amintesc de o asemenea emisiune în care povestaşul vorbea din beznă, flancat de o lumânare, de parcă era mereu Crăciunul. Sau de alta, în care prezentatorii se plasaseră în mijlocul unei fântâni arteziene, crezând că astfel sunt mai cool. Efectul era invariabil acelaşi: rămâneai cu impresia că tot ce conta la cartea respectivă era povestea, or, iată, ea fusese deja depănată. Ce rost ar mai fi avut să-ţi faci rost de ea? Rareori să auzi/citeşti cuvinte legate de stil, de tensiunea dramatică, de strategii narative. Rareori rămâi cu impresia că opera este un instrument pus la dispoziţie de scriitor cititorului, pentru ca acesta să exerseze „cititul în sine”, cum spunea Genette.


 


Remarca Mircea Martin că România este încă un paradis al cronicii literare. În Vest, balanţa înclină tot mai mult către recenzia cu iz de reclamă. Importă marketingul, iar un autor se vinde bine dacă ajunge pe rafturile supermarketurilor. Şi oricum, se vând doar noutăţile şi clasicii. Ce este mai vechi de 2-3 ani pur şi simplu devine de negăsit. Cunosc destul de bine marfa din librăriile din Regatul Unit. Revistele culturale sunt ca Yeti: toată lumea a auzit de ele, dar nimeni nu le-a văzut. Nici în oraşe ca Oxford sau Cambridge cartea nu se revarsă pe străzi, revistele literare nu tronează pe tarabe. Din punctul acesta de vedere, România e chiar o ţară privilegiată. Cartea ieftină şi anticarii prezenţi în centrul oricărui târg contribuie, probabil, la supravieţuirea cronicii, ca specie „adâncă”, înrudită cu hermeneutica. Chiar superficială şi liricoid-partizană ori încrâncenat-negativistă, cronica la noi nu s-a lăsat în genunchi, până la a deveni un simplu blurb.


 


Strategii de fraierire/derutare a cititorului/spectatorului tenace


 


Blurb-ul este textul de prezentare de pe coperta a patra a unei cărţi sau de pe spatele unui CD/DVD. Luându-mă după textuleţele care lăudau diverse filme, am trăit momente de maximă descumpănire la vizionare. Mai orice blurb este o sinteză abstract-dezlânată, compusă din câteva rânduri care se vor spirituale şi după care nu are rost să te iei. Blurb-ul cărturăresc e mai tehnic, mai sobru, pierzând de multe ori din vedere aspectul comercial: de ce ar trebui posibilul cititor să parcurgă paginile cu pricina? Cunoştinţele literare ale vizitatorului de librării sunt supraevaluate, aşa cum sunt subevaluate cele ale cinefilului. Din păcate, privitor la cărţi, nu poţi intra pe net să urmăreşti un trailer (scene prelevate din film) care să te lămurească: merit, au ba?


 


Exact ca în cazul colesterolului, aşadar, există un spoiler bun şi altul rău. Cel bun demontează povestea pentru a-i revela calităţile artistice. Actul lui este justificat de faptul că opera autentică se plasează undeva între suspansul detectivistic şi scenariul porno. De câte ori suntem tentaţi să reluăm un roman poliţist? Odată desfăcute iţele acţiunii şi savurată surpriza, satisfacţia se evaporă definitiv. O piesă cum este O scrisoare pierdută sau chiar O noapte furtunoasă rezistă datorită ştiinţei construcţiei dramatice şi vervei dialogului. Şi în sensul acesta îi prevăd lui Caragiale o posteritate mai bună decât a lui Shakespeare. Scenariul porno mimează modalitatea de lectură cuvenită unei scrieri complexe. Nu importă finalul, nici suspansul, ci anumite scene. Nici măcar legătura între ele nu prea contează în viziunea autorilor speciei respective, ceea ce este o eroare, întrucât sexul care imită râsul bergsonian („du mecanique plaqué sur le vivant”) îşi pierde palpitul. Un film porno de duzină, şi cele mai multe sunt aşa, nici nu face să fie urmărit integral sau într-o anumită ordine. Totul e aleatoriu, fapt care aduce întrucâtva cu abordarea istoriei filosofiei, s-ar pronunţa unii... Scenariile softcore, care nu se bazează pe exploatarea de moment a senzaţiei, au nevoie şi de alte ingrediente, cum ar fi umorul sau disperarea. Cu alte cuvinte, fac uz şi de inteligenţă. Cred că o remarcă a lui Ibrăileanu este foarte nimerită: „Fără îndoială că în definiţia unei opere li­terare importantă e diferenţa specifică, adică arta” (Greutăţile criticii estetice). Spoiler-ul benign asta face: pune în valoare diferenţa specifică în cadrul unei demonstraţii care poate avea nevoie şi de datele intrigii.


 


Pentru o lectură adâncă


 


Oare mai conta suspansul intrigii pentru vechii greci? Erau puse în scenă mituri arhicunoscute şi singurele inovaţii erau pe linie psihologică ori juridică. Discursul personajelor privitor la zei diferă la Eschil, Sofocle ori Euripide. Poate diferi şi atitudinea zeilor faţă de acţiunile oamenilor. La fel se întâmplă în cazul reluării miturilor de către neoclasicii francezi, Corneille şi Racine. În Tebaida lui Racine se discută, de exemplu, despre apucăturile dominatoare ale lui Eteocle şi Polinice, manifestate încă din copilărie. Ele aveau să le influenţeze acţiunile de mai târziu. Eroul tragic nu mai este o victimă a destinului sau a zeilor, ci a propriilor date înscrise în genotipul lui. Povestea, însă, este aceeaşi.


 


La fel, în teatrul Kabuki importă stilizarea elementelor dramatice şi machiajul complicat folosit de actori. Epica este diluată, iar accentul este pus pe demonstrarea capacităţilor interpretative ale actorilor: eroul Sukeroku, care trebuie să-şi răzbune tatăl ucis, şi frumoasa Agemaki, curtezana care se îndrăgosteşte de el. Rolurile feminine sunt jucate de bărbaţi, cu toate că iniţial a fost invers. Deşi o piesă durează cam două-trei ore, ea este organizată de aşa natură încât reprezentaţia să se întindă pe durata unei zile. Cum subiectul nu contează, se pot grupa scene din piese separate, care au în comun doar acelaşi actor. Principiul este asemănător celui din tragedia greacă. Intriga este binecunoscută de spectatori. Spoilerul funcţionează perfect. Întreaga atenţie poate fi îndreptată spre arta interpretării şi spre costumele şi machiajele sofisticate.


 


Iată, bunăoară, titlurile romanelor populare, în care se povesteşte pe scurt subiectul cărţii. Iată titlurile capitolelor din romanele iluministe sau victoriene: este dezvăluit conţinutul fără nicio reţinere. Moll Flanders, Robinson Crusoe, Bâlciul deşertăciunilor nu mizează deloc pe legarea la ochi a cititorului. Citind cuprinsul unei astfel de cărţi îţi faci o idee despre intrigă, dar nu şi despre conţinutul ei complex. Or, cred că asta aveau în vedere scriitorii respectivi: deplasarea accentului de pe lectura facilă pe cea de profunzime.


 


Dacă tot nu mai este nimic nou sub soare, de ce să ne închipuim că mintea cititorului este o tabula rasa? De ce să investim doar în pulsiunile, afectele şi capriciile lui? De ce să nu-l învăţăm cum să citească? Ca în Cronica unei morţi anunţate, romanul lui Marquez, deznodământul poate fi plasat la începutul acţiunii. Atenţia se va fixa apoi pe detalii, interpretări şi nuanţe. La fel se întâmplă în filmul Irréversible din 2002, al regizorului Gaspar Noé, avându-i în rolurile principale pe Monica Bellucci şi Vincent Cassel. Perspectiva cronologică este inversată şi chiar mixată. Evenimentele capitale sunt violul şi răzbunarea, dar dispunerea lor în ordine inversă face ca intriga să fie mai puţin importantă decât modalitatea de a filma şi decât trăirile anterioare tragediei. Ritmul este când accelerat, când încetinit. Cadrele derulate în mare viteză sunt urmate de altele fixe, sadice aş zice. Am susţinut mereu că în epoca entertainment-ului, a distracţiei, nu se mai pot reface exeprimentele unor Joyce, Faulkner, Thomas Mann, Musil, Broch etc. Însă nu am votat nicicând pentru simplism. Suspansul şi pitorescul sunt tot mai necesare, nu şi soluţiile de duzină. Undeva, juisarea mecanică, ieftină trebuie fisurată – prin umor, parodie, tragedie, anticlimax, oricum. Un Paulo Coelho n-ar fi capabil de aşa ceva nicicând. Tot ce-l preocupă este să-şi creeze o masă de cititori leneşă, globalizată, intoxicând-o cu un ocultism şi o înţelepciune second-hand. Cel puţin, în nesfârşitul ciclu Harry Potter, J.K. Rowling a investit umor şi imaginaţie.


 


Capulet, Montague şi Costache Olăreanu


 


Cititul persistent şi organizat te transformă în propriul tău spoiler. Unora acest lucru le induce plictiseală, altora agerime în a distinge valoarea de non-valoare. N-ar trebui să reacţioneze visceral, totuşi. Anul acesta am urmărit Romeo şi Julieta la Stamford Shakespeare Company, un teatru în aer liber, altminteri foarte posh, sofisticat. Deşi pe la 9 seara se lăsase frigul, deşi textul piesei, cu toate tiradele metaforice, a fost integral respectat, spectatorii nu au dat niciun semn de nerăbdare. Stăteau cuminţi, încotoşmănaţi sau acoperiţi cu pături şi priveau piesa de parcă ar fi fost scrisă cu o săptămână înainte. Am fost sincer uimit, pentru că nu ştiu câţi dintre ei, în special copiii şi adolescenţii, pricepeau engleza medie. Shakespeare, apoi, mi se pare un dramaturg potrivit pentru lectură. Reprezentaţiile fidele întru totul textelor sale sunt bombastice şi lente. Adaptarea se impune. Şi totuşi, în pofida faptului că toată lumea avea cunoştinţă de conflictul dintre clanurile Capulet şi Montague, doar bătrâna din faţa mea adormise.


 

Aşa că nu vă temeţi de spoiler. Cereţi-i doar ceva mai mult decât relatarea intrigii. Să dezvăluie măcar un pic din desenul din covor. Şi uite, brusc mi-am adus aminte de romanul lui Costache Olăreanu, Confesiuni paralele, unde un individ aproape că-l sechestrează pe funcţionarul comunist dintr-un birou, decis să-i povestească viaţa lui, destul de ternă de altminteri. Funcţionarul a fost iritat iniţial, apoi şi-a zis că nu strică un spoiler la casa omului. Cam ca în Caragiale. Ideea este că avem nevoie de un spoiler profesionist, cu lecturi solide, nu de ageamii şi dive.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul