Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre uitare

        Adrian G. Romila

După două romane care se raportau cu nostalgie ironică la anii de dinainte de 1989, Dan Lungu surprinde în Cum să uiţi o femeie (Polirom, 2009) printr-o miză mai sobră. Comicul decantat din flash-uri de situaţie şi replică rămâne, dar periferia urbană colcăind de tipologii parodice ante şi postcomuniste din Raiul găinilor (2004) sau din Sunt o babă comunistă (2007) e înlocuită cu viermuiala sclipitoare a oraşului. Jurnalişti veroşi, pioşi creştini adventişti, filozofi boemi rataţi, directori de ziare în căutare de subiecte, interioare de garsoniere studenţeşti, de redacţii mondene şi de biserici neoprotestante alcătuiesc o lume proaspătă, care n-a păstrat mare lucru din traumele unui anume trecut. Personajele alunecă acum cu uşurinţă prin drame şi dramolete cauzate mai degrabă de imprevizibilitatea unui mecanism mundan, de mult aşezat pe angrenaje mobile şi complicate, imposibil de desluşit până la capăt. Oraşul e acum o reţea generoasă de tuneluri destinale intersectate, în care evenimentele se petrec cu repeziciune şi în care, pentru a face loc următoarelor, e nevoie de o uitare cumva fără rest. Oricum, o lume numai bună de literaturizat.


Andi, eroul romanului, e un ziarist tânăr pe care, dintr-o dată, iubita îl părăseşte fără motiv, după ceva luni de convieţuire. Un simplu bilet lăsat pe masă anunţa, sec: „Dragă Andi, am plecat. Te rog să mă ierţi! Cândva o să înţelegi. Marga.” Când tocmai descoperise aventura extraordinară a traiului în comun (după precedenta Luana, cu care avusese doar afinităţi alcoolice), când tocmai primise revelaţia misterului feminin şi plăcerea împărţirii tuturor lucrurilor mărunte, fata se gândise să dispară pur şi simplu din garsoniera comună, din redacţia în care îl ajutase să promoveze şi dintr-o intimitate construită cu efort. Alternând naraţiunea subiectivă şi cea detaşată, impersonală, romanul se constituie în povestea încercării de-a uita o iubire începută întâmplător, la o petrecere de basarabeni patetici, şi continuată sub auspiciile unui cuplu aparent perfect. Dincolo de tribulaţiile menite să aducă forţat uitarea - împrietenirea cu Set, pastorul neoprotestant care-l găzduieşte, berile băute cu amicii şi colegii de redacţie în baruri underground, scrisul articolelor pentru ziarul de scandal, plimbatul aiurea -, rememorările afective ale personajului în cauză sunt menite, într-o primă fază, să-i adâncească regretul şi incertitudinile. Marga fusese, într-adevăr, o apariţie unică. „Dar Marga avea cărniţa moale şi ochii turcoaz. [...] Avea buzele zemoase şi dinţucii râzăreţi. Sâni cârni şi o pereche de craci de să azvârli cu basca-n felinare. Plus un aer de naivitate şi gingăşie...”. În mai puţine cuvinte, perechea sa feminină adusese cu „una dintre acele fiinţe voluptoase şi pline de curaj, create artificial într-un laborator” sau cu „o fiinţă sintetică”.


Treptat, trecerea timpului estompează pu­terea vechilor impresii, mai ales cu ajutorul suplinirilor de prezenţă. Unele lucruri, însă, rămân să răscolească resturile unei iubiri sfârşite subit, aşa cum sfârşesc, în general, legăturile umane într-un oraş post-modern fără contur. Bucăţica de smoală ce păstrează amprenta dentară a Margăi (cu gust uşor mentolat, testat post factum de erou), cosmeticele din vitrinele de farmacie, ce trimit la faimoasa valijoară cu creme şi rujuri, pozele din folderul „Marga” sunt câteva dintre bornele amare ale acestor rememorări. Nu lipsesc deloc întrebările vag metafizice („cum e posibil ca doi oameni să rupă brusc o relaţie ca şi cum unul dintre ei ar fi murit?”, „ce lume e asta, în care se poate întâmpla aşa ceva? După ce reguli funcţionează ea? În ce lume trăiesc eu?”), dar Andi renunţă, cu timpul, să mai caute a răspunde clar la misterul unei plecări definitive şi fără avertisment. Ceea ce-l macină e nepu­tinţa de-a uita, faptul că „Marga plecase, şi totuşi rămăsese,”, că „nici o dispariţie, oricât de ingenioasă ar fi, nu e fără rest”. Relaţia continuă în subteran, în memorie, împiedicată de atâtea lucruri şi locuri comune. Andi se aruncă între oameni pe care-i dispreţuieşte (Bodo, directorul ziarului, „fraţii” din biserica lui Set, vecinii certăreţi de la etaj) sau în redepănarea copilăriei, tocmai fiindcă plecarea Margăi l-a lăsat pe el, vechiul boem dezabuzat, fără repere. Flavius, filozoful vânător de burse străine îl lămureşte şi el „ştiinţific” cum stau lucrurile: „explicaţiile nu au ce căuta într-o despărţire. Nu pot fi decât meschine. Adevărul nu e nicăieri. Oamenii inteligenţi simt asta. Fie spun că pleacă pentru un timp şi nu se mai întorc niciodată, fie dispar pur şi simplu. Ce să explici? La ce ajută?”. Nota parodică a si­tuaţiei, destul de transparentă în jumătatea impersonală a romanului (prezentă mai ales în interminabilele discuţii „teologice” cu pastorul), descarcă de gravitate problemele personajului principal şi-i redau mai vechea indiferenţă. Şi cu ea, demnitatea de tip post-modern trecut printr-o scurtă criză de patetism romantic. Uşurarea vine, într-un sfârşit, o dată cu primul şi cel mai tulburător mesaj de la Marga de după plecare. Aflat în redacţie, în faţa unui calculator la care voia să se joace, Andi e ispitit să-i răspundă pe messenger, după ce fusese confundat cu o colegă şi interpelat printr-o fereastră deschisă brusc. În faţa tăcerii corespondentului, Marga se retrage cu bulversantul „pa! pa! plange bebe”. Misterul rămâne, mai adânc, de data aceasta, căci neaşteptatul „bebe”  îi conferă greutatea de imponderabilă existenţială. Dar Andi se simte eliberat, optând definitiv pentru un revelion alături de „Set şi şleahta lui de nebuni”, lăsând în spate o iubire pe care n-o va uita fie şi numai pentru că i-a adus un copil.


Ar fi de remarcat, totuşi, dincolo de povestea erotică a romanului, şi prelungirea câtorva din obsesiile narative ale autorului. Cu un fin bisturiu teoretic, supravieţuirea trecutului comunist în tiparele de comportament sau precizia desenului de mediu ar putea fi decupate din subiectul central. Deşi, repet, nu acestea dau substanţa cărţii. Comunitatea neoprotestantă pe care Andi o investighează la început din interes profesional e descrisă cu un haz nebun, într-o totală antiteză cu seriozitatea problemei „Marga”. Nu s-ar fi gândit niciodată că, după cum îl asigură Set, dispariţia iubitei sale ar putea fi privită „creştin”, că „ceea ce i s-a întâmplat e cel mai bun lucru în vederea mântuirii lui” şi că „dezlegarea misterului, în sensul elucidării circumstanţelor lumeşti şi mai ales a bătăliei spirituale, nu se află decât la Dumnezeu”. E aici, dincolo de intenţia paro­dică a naratorului, o altă probabilă prelungire „metafizică” a gestului Margăi. Cât despre trecut, el transpare în spiritul justiţiar al ziaristului Andi, care caută să facă dreptate prin articolele sale, spre deosebire de Marga, de pildă, fiică a unui fost nomenclaturist, care voia doar să coloreze artificial pe prima pagină vedetele de doi bani. Un amic psiholog îl lămureşte că a face dreptate cu orice preţ dovedeşte existenţa unor rămăşiţe ale propagandei comuniste, care „gonflase” exact naţionalismul mer­eu victorios. Iar Bodo, directorul ziarului, are grijă să-i aplice pe dorinţele haiduceşti „un unguent” vindecător”: „un amestec eficient de sictir, miştocăreală, alcool şi ameninţări discrete”. Ele au grijă să-l întoarcă pe Andi la apatia atât de eficientă în faţa impulsurilor complicate şi sâcâitoare ale unui proaspăt nefericit.

Străbătut de un lirism discret, bine dozat între scurt-metrajul realist şi artificiile psihologice, Cum să uiţi o femeie e unul dintre cele mai bune romane ale anului 2009.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul