Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La nou mandat politic, nou contract critic

        Bogdan Ghiu

Manipularea s-a mutat pe net, iar reţeaua devine continuă, omniprezentă, compactă. Devine mediu, iar mediul devine câmp şi, mai preţios, mediu de amprentare, de captare prin (incitarea la) expresie.


Se realizează, astfel, visul guvernării perfect imanente, sau al auto-guvernării, care face posibilă, în sfârşit, adevărata, totala transcendenţă a puterii, care se poate situa acum total în afară, nemaifiind nevoită să muncească, să se amestece, să se murdărească: facem noi toată treaba (în contul) puterii.


Din global şi real, satul redevine parţial, îngust comunitar, de corp.


„Li s-a lăsat alegerea, să devină regi sau mesageri ai regilor. Ca nişte copii, au vrut cu toţii să fie mesageri. Din cauza asta nu există decât mesageri, aleargă prin lume şi strigă, din moment ce nu există regi, unul către altul nişte mesaje care au ajuns fără sens. Bucuroşi şi-ar pune capăt vieţii lor de mizerie, dar nu îndrăznesc din cauza jurământului pe care l-au depus când şi-au luat slujba în primire.”


Nu mai contenesc să mă minunez, la răstimpuri, de clarviziunea şi de limpezimea acestui „aforism” al lui Kafka, din „Consideraţii cu privire la păcat, suferinţă, speranţă şi drumul adevărat” (traducere de Mircea Ivănescu, în Franz Kafka, Opere complete, vol. 2: Proză scurtă postumă, Bucureşti, Univers, 1996, p. 414).


Cerc vicios? Din cauza voinţei generale, democratic exprimate (nimeni nu obligă pe nimeni la nimic), toată lumea, toţi oamenii vor să fie mesageri. Divin-democratic (democraţia eliberează divinitatea, numai colectivul este „de drept divin”), în momentul zero (care poate fi oricând, în orice moment), oamenii au avut posibilitatea să aleagă, deci să decidă, să-şi decidă soarta. Nu există fatum: iniţial (deci oricând, dacă ne hotărâm să punem capăt unui fel categorial de viaţă şi să începem altul), am putea, DACĂ AM VREA, să devenim regi. Şi nu este, oare, democraţia – regnul alegerii – regimul multiplicării regilor, împotriva regelui unic, absolut? În democraţie, nu suntem cu toţii regi (când, de fapt, ar trebui să fim cetăţeni)? Ba da. Democraţia multiplică fals regalitatea de fapt, exprimând, în acelaşi timp, cel mai bine regalitatea de drept, divină.


Noi însă alegem să fim mesageri, nu regi.


DECONSTRUCŢIE. Există însă vreo diferenţă între rege şi mesager? Nu este regele mesagerul suprem? Ba da. A fi rege şi a fi mesager e totuna. Depinde de ordinea „abordării”, de istorie, de procesualitate.


Să inversăm, însă, mişcarea, să răsturnăm sensul: numai ca rege îşi poate îndeplini omul misiunea, datoria divină de mesager. Şi invers, reciproca e, cred, nu numai valabilă, ci obligatorie, din moment ce a fi rege este totuna cu a fi mesager (depinde numai din ce direcţii vii şi încotro te duci): suntem regi numai ca mesageri. Şi aşa mai departe. Există diferenţă între rege şi mesager pentru că în sânul identicului există istorie: istoria ca proces de refacere, de regăsire a Identicului. Regele este mesagerul divin, mesagerul divinităţii („alesul”, „unsul” lui Dumnezeu pe pământ), dar fără mesageri ne-regi (episcopi şi alţi vicari), mesajul divin al regalităţii nu s-ar răspândi, nu s-ar transmite. Aşa, se transmite, dar se degradează şi dispare inevitabil.


Omul este mesaj divin de sine. Nu există, de fapt, la drept vorbind, alt mesaj în afara divinităţii omului: tradiţional, metafizic, omul este releul lui Dumnezeu. Nici n-ar putea să existe regi. Strict riguros, metafizic vorbind, regalitatea altfel decât ca „mesagerie” este riguros imposibilă. Regele unic şi absolut este o pretenţie, o uzurpare. Monarhia de drept (divin) este un artificiu de fapt (uman). Numai democraţia, multiplicitatea „mesagerială” a regilor este divin licită.


Am „ales” bine, am „ales” corect încercând să devenim regi, să înfăptuim regalitatea democratic-„comunicaţională” la plural, căci numai aşa e ea posibilă.


Imanenţă perfectă: mesagerii creează mesajele „strigând” unii la alţii, lateral, orizontal. Mesajele se produc prin comunicarea dintre medii, dintre canale, dintre relee. Mesajul e „microfonie”, interferenţă, „Internet al obiectelor”.


CRITICĂ. Epoca televiziunii a trecut. De sarcina manipulării se achită acum mult mai perfecţionat, din punct de vedere politic şi economic, aşa-zisele „New Media”. Mesajul nu se mai transmite global, masificant, de la un centru unic. Cu toţii suntem, azi, relee, şi tocmai în asta ni se pare a şi consta evoluţia, progresul, democratizarea. Mesajul devine efect al comunicării între medii, trans-inter-mediale. Nici nu mai există, de fapt, mesaj, mesajul este transmiterea, variaţia, modularea şi amplificarea continuă. Nu (numai) mediul este mesajul. Nu mai există materia-„mesaj”, ci doar procesul, acţiunea, activitatea de a prelua, de a transmite, de a modula, de a „comenta”, de a „canaliza”, mesajul nu mai e căci se constituie, nu este niciodată finit: mesajul este transmiterea, participarea la transmiterea infinită.


În felul acesta, prin auto-guvernare, suntem mult mai comod şi, mai ales, mai economicos de guvernat.


Tehnica a rămas la fel de angelică, în toate sensurile cuvântului: 1) nevinovată; 2) tehnica e intermediar, tehnica este Îngerul însuşi (acolo unde nu mai putem înainta, unde „naturalitatea” se termină, noi facem să intervină tehnica; tehnica este intervenţie, e tehnică de intervenţie, căci uneori, dacă nu cel mai adesea, noi producem „golul” de naturalitate în mod artificial, arbitrar, prin intervenţia tehnicii înseşi).


Deşi există informaţii, nouă, azi, ca unor copii, ne place să fim „noi înşine” mesaj, să ne facem mesaj adăugându-ne, senzual aproape, unii altora, şi rostogolindu-ne mai departe. Urâm mesajul dat, doar de transmis. Cel mai mult urâm tocmai informaţia, realitatea, care e transcendentă chiar dacă noi, imanent, o producem, pe care o eliminăm, o excludem: informaţia e în afară. Preferăm bârfa narcisic-existenţială despre noi înşine. Şi facem, în felul acesta, masă, numai bună pentru a se transmite prin noi. Ceea ce vrem cel mai mult este să devenim angrenaje ale maşinii totale, ale maşinii-lume, dorinţa cea mai profundă a omului e să devină tehnică, să se facă proteză de sine, să-şi ţină locul ca lucru, ca să se înlocuiască robotic: semn operaţional să-şi fie lui însuşi.


Există informaţii, dar nu le transmite nimeni: nici „vechile”, nici „noile media”. Ne credem, ne visăm regi şi, narcisic, transmitem nimic (valuri, încreţituri, pliuri) despre noi înşine. Pliem intestinal releul care suntem. Lungim colonul, facem Colonul Infinit, ca să producă mesaj infinit.


Parcă ne-am băga degetele în priză ca să devenim relee pentru „curenţi de opinie” care nu ne aparţin, pentru informaţia care e în afară.


Comunicăm, dar nu informaţii.


Comunicarea nu ţine de informaţie, nu are nevoie de informaţii. Ţine de expresivitatea şi de plasticitatea fundamentală, irepresibilă, a omului.


Câtă manipulare, câtă gregaritate, câtă masificare parcelată, regresiv comunitară am putut vedea în această campanie electorală!


Conectarea globală, cel puţin aici şi acum, în momentul de faţă, ne-a transformat într-o turmă compactă.


O critică nouă, adaptată, neapărat constructivă, a „noilor medii” va trebui să militeze nu pentru libertatea acestora, ci pentru utilizarea lor responsabilă, lucidă, critică, democratică. Din punctul de vedere al criticii, nu s-a schimbat nimic. În momentul de faţă însă, critica este fals eliberatoare, ţintind ţinte false.


Noua teorie a democraţiei: înmulţirea puterilor.


Şi refacerea presei în mediul media, reinjectarea comunicării cu informaţii. Utopia luministă a spaţiului public, a producţiei democratice de democraţie: acesta va fi, în mare, programul meu pentru următorii ani.

Nou mandat, nou contract. O nouă încercare de ieşire din minorat. Sau, mai exact, vechea, aceeaşi tentativă, obligatoriu reluată, de ieşire din noul minorat, din minoratul post-apocaliptic al speciei umane, refăcut aşa cum numai virginitatea se poate reface.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul