Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În loc de „Rămas Bun!”

        Alexandru George

Textul de faţă, pe care-l propun bunăvoinţei cititorilor mei (din rândul cărora nu omit nici pe autorii cărora m-am adresat până acum şi care, uneori, nu mai sunt în această viaţă) a fost conceput în continuitatea dialogului ce a dat titlul unei rubrici, deşi finalitatea lui e întrucâtva alta. El este semnalul unei despărţiri inevitabile, date fiind vârsta şi puterile mele fizice şi intelectuale din ce în ce mai scăzute. Aş fi vrut să închei odată cu sfârşitul anului calendaristic, deoarece odată cu cel nou, 2010, păşesc în al optulea deceniu de viaţă şi cu atât mai puţin nu pot să sper într-o redresare a unei ordini a Lumii ce pe mine mă dezavantajează; dar n-a fost să fie, aşa că pun în practică o hotărâre la care am fost silit, cu regrete ce se pot doar închipui - pentru că astfel sunt mai elocvente decât frazele utile şi înţelese de alţii, binevoitori sau nu.


Trebuie să spun că în ultima vreme s-au accentuat unele neajunsuri ivite chiar de la începutul colaborării, pe vremea lui Laurenţiu Ulici. Din cauză că nu-mi puteam supraveghea textele printr-o ultimă corectură, apoi prin impreviziblul apariţiei şi, în fine, prin nerespectarea ordinei pe care eu le-o destinasem, chiar dacă avertizam că articolul cutare urmează după un altul indicat precis. (Asta a făcut ca, mai târziu, pe vremea lui Marius Tupan, să trebuiască să cer reimprimarea unor articole despre Augustin Buzura, cu netă adresă polemică, din care nu se mai înţelegea nimic. Încât, pentru a preveni asemenea accidente, am început să repet sau să rezum cele spuse de mine pentru a da coerenţă întregului, diluându-l totuşi, ceea ce nu-mi caracterizează îndeobşte scrtisul.) Desigur vina era în mare măsură a mea; mă deplasez cu greutate, nu-mi pot controla ultima versiune etc. etc., dar soluţia se dovedeşte imposibilă, cu toate eforturile şi bunăvoinţa părţilor. Nu vreau să dau celor comunicate mai sus, şi care sunt necunoscute cititorilor obişnuiţi, un accent de „supărare“ în final,  ci doar să invoc o fatalitate, care mă urmăreşte mai ales acuma la sfârşitul vieţii când o pot invoca mai justificat.


...Voi continua, aşadar, să ofer redacţiei şi cititorilor unele articole, în prelungirea preocupărilor mele şi cu nota specifică: judecăţile unui om care a trecut prin multe şi mai ales a reflectat la variatele absurdităţi care îi apăreau astfel, înainte de a le suporta efectul criminal.


Pe baza nefericitei mele experienţe din jumătatea de veac în care a trebuit să suport regimuri autoritare, dictaturi, încercări de stat totalitar, apoi, după iluzia unei reveniri la o situaţie mai bună, cufundarea în noaptea comunistă, am putut face comparaţii şi distincţii şi consider şi acum de mare utilitate un studiu amplu şi serios despre felul în care felurite ţări din lume au făcut cam în acelaşi timp o experienţă si­milară. Spun şi propun aceasta pentru că oricine îşi dă seama că una a fost comunismul pentru noi, românii, rezultat dintr-un război pierdut şi dintr-o ocupaţie militară şi altceva pentru sârbi sau albanezi care şi l-au dat singuri. Şi alta a fost mai ales pentru Rusia de unde a pornit catastrofa şi alta pentru nefericita Cehoslovacie, una dintre cele mai democratice şi mai civilizate ţări din lume şi care a trebuit să plătească eliberarea de sub jugul lui Hitler cu o nouă catastrofă, impusă de Kremlin. În Cuba, un agent al Serviciilor secrete americane, Fidel Castro, spaniol de fapt, a reuşit, cu ajutorul lor, o revoltă împotriva tiranului în funcţie Batista, apoi s-a instalat el însuşi ca un despot absolut cu sprijin ... sovietic.  În imensa Chină, un obscur personaj fără trecut politic a profitat de dificultăţile guvernului central al lui Cian-kai-shek care lupta eroic împotriva invaziei japoneze şi a organizat o „armată“ ţărănească cu care a cucerit treptat întregul imperiu. Aceste „succese“ care au afectat miliarde de oameni şi au uimit întreaga lume, chiar şi pe cea care nu se molipsise de marxism, au însemnat cea mai catagorică contestare a marxismului, care pretindea că revoluţia socialistă reprezintă încununarea capitalismului dezvoltat, a tehnicismului de vârf, a conştientizării unei elite muncitoreşti, singura aptă să ducă omenirea înainte. În realitate, comuniştii au trebuit să inventeze o noţiune nouă, marxism-leninismul, o variantă radical adaptată bolşevismului triumfător într-o singură ţară, pentru ca mai târziu să vadă apărând, cu mari şanse de succes, troţkismul, varianta bolşevismului valabilă pentru orice ţară, indiferent de stadiul de dezvoltare şi de situaţia politică. 


Fenomenul cel mai uluitor de după al doilea război mondial a fost răspândirea bolşevismului în ţări foarte sărace şi respingerea lui categorică în ţările care, după Marx, ar fi fost cele mai apte să-l adopte. În nicio ţară revoluţia socialistă, cu perspective apropiate şi sigure: comunismul, n-a adus bunăstarea, egalitatea mult trâmbiţată şi pacea măcar lăuntrică. Conştiinţa celor în cauză a intrat într-o fază de schizofrenie în care se aflau şi cetăţenii nevinovaţi, precum cei din România, dar şi milioane de indivizi din ţările foarte bogate, care „visau“ la o fericire iluzorie, neconfirmată nicăieri. Conform marxismului teoretic şi întregii lui literaturi „ştiinţifice“, Imperiul britanic, cel de al doilea Reich, Olanda şi toate ţările monarhiei constituţionale erau într-un stadiu mai înapoiat decât Liberia care era o republică şi chiar decât Madagascarul care-şi pierduse din fericire regina şi fusese încorporat într-o republică. Un subiect aşadar de comedie care nu amuza pe nimeni ba chiar, mai grav, nu era propus ca subiect de discuţie caracterul demenţial, adică măcar incoerent al ceauşismului, o sinteză neasimilată de direcţii contradictorii în care dominanta „originală“ erau populismul şi naţionalismul românesc de veche tradiţie, recondiţionat fără ruşine de marile figuri ale regimului, mai discret şi doar pentru popularitate de noul Condu­cător care în ascensiunea sa spre vârf, timp de decenii, cultivase obedienţa totală faţă de Kremlin şi faţă de politica agenţilor acestuia în România. 


Ca orice nebunie (ca orice fenomen specific omenesc) şi cea din etapa ultimă a comunismului românesc n-a putut fi, aşa cum s-ar fi dorit, totală; ea a îngăduit apariţia unor scrieri artistice şi chiar filosofice, a încurajat traducerile cele mai senzaţionale, în tiraje de masă, a dat de lucru multor intelectuali din sectorul umanist în ciuda specialei nenorociri pe care la noi a reprezentat-o consoarta tiranului paranoic. Numai cine a trăit cu destulă luciditate şi fără a se implica şi în „politic“ atunci poate evalua o situaţie aşa de contradictorie şi fără precedent, cu variante diverse în „lagăr“; eu pentru un anumit sector mi-am asumat acest rol, mai ales văzând dezorientarea noii serii de intelectuali mai tineri care caută (pe baze raţionale) să explice nefirescul.


O opinie răspândită şi de altminteri greu de contestat e aceea că efectele jumătăţii de veac de comunism nu s-au şters, deşi cauzele au dispărut; în cazul nostru, al României, o moştenire grea este starea culturală inferioară la nivelul de „masă“ şi inte­ligenţa şi stilul de viaţă al celor „de sus“. Ca şi în fosta Uniune Sovietică (o supraputere şi în acelaşi timp o ţară „subdezvoltată“) la noi mai există milioane de analfabeţi şi semianalfabeţi; din punct de vedere al dotării tehnice, deşi stăm mai bine decât Rusia actuală cu milioanele ei de colhoznici şi cu starea de subdezvoltare şi inferioritate a femeii contrastând strident cu averile fabuloase dobândite cu rapiditate în noul regim ţarist, reconstituit şi el ca un succes naţional încă mai rasist caracterizat.


Cât priveşte eşecul egalitarismului social, baza proiectului marxist, dar şi a socialismului independent francez, scandinav sau de alt gen, cazul Chinei actuale e deopotrivă baroc şi semnificativ: în timp ce milioane, poate miliarde de cetăţeni ai acestei ţări trăiesc la nivelul subexistenţei, statul comunist organizează rezervaţii capitaliste, de la Hong-Kong la Shanhai şi până la Pekin, una din marile metropole, după ce a fost capitala unui imperiu. Şi, totuşi, exploziiile revoluţionare nu au fost eliminate cu totul; statul le organizează „de sus“ din birourile Comitetului Central şi au ca obiectv  tocmai cultura, marea mândire de milenii a poporului chinez, gloria lui nemuritoare. Capitaliştii de export, ajutaţi de statul „comunist“, organizaţi ca o armată a lui, luptă în toată lumea pentru acapararea de pieţe, pentru a escroca pe naivi, pentru a contraface produsele destinate „maselor“. În asemenea condiţii cine mai poate face vreo previziune pentru viitorul apro­piat?


În limitele observaţiilor mele, cred că demagogia şi populismul sincer sau de paradă nu vor avea şanse de câştig nici măcar la noi, în artă şi în cultură; încă din comunism, mai mult de jumătate din populaţie s-a născut la oraşe, a trăit în condiţiile unui mediu urban fără mari pretenţii dar sigur ca punct de pornire în care numai o minoritate fantezistă mai poate întreţine o nostalgie a ruralităţii şi a valorilor ei care au fost exploatate mult, chiar abuziv în trecut. S-a produs o mare mutaţie de ordin sociologic pe care evenimentele de după decembrie 1989 n-au făcut decât să o urgenteze obligându-ne să revenim şi asupra ei şi a efectelor culturale pe care eu le-am sesizat încă din adolescenţă.  Dar, cum procesul a avut efecte variate şi obligă şi acum la analize şi chiar la luări de atitudine, ele sunt şi pentru mine un bun prilej de a reveni.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul