Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre Revoluţie şi alţi demoni

        Radu Aldulescu

 


 


Contribuţia mea la volumul Strada Revoluţiei nr. 89 (ed. Polirom, 2009) s-a vrut o buclă īn timp şi spaţiu a ceea ce s-ar putea numi biografia sau destinul meu, avīnd desigur īn centru ruptura socio-politică-culturală provocată de evenimentele din decembrie ’89. Revoluţia m-a prins la jumătatea vieţii, la treizeci şi cinci de ani. Se putea şi mai bine, dar şi mai rău: īntr-o īmprejurare cu totul deosebită, pe străzile Ierusalimului, Dan Lungu īmi spunea că viaţa lui ar fi decurs cu totul altfel dacă l-ar fi prins Revoluţia la o vīrstă ceva mai fragedă decīt cei douăzeci de ani pe care-i avea. Asta īn veme ce pe un alt semnatar al acestui volum, matematicianul Solomon Marcus, l-a prins Revoluţia la 65 de ani. Īn sfīrşit, dacă n-ar fi fost Revoluţia n-aş fi putut fi scriitor cu cărţi publicate. Datorită vremurilor īn schimbare care au decurs din Revoluţie, īn prezent pot beneficia de drepturi de autor echivalīnd cu un salariu mediu pe economie, pentru un roman la care lucrez īntre doi şi cinci ani...


Peste această buclă a faptelor şi interpretării lor nicicīnd epuizate, īntrevăd o buclă a naşterii textului, care a plecat chiar din Cluj, oraşul īn care am lansat cartea cu o zi pīnă-n aniversarea a douăzeci de ani de la declanşarea Revoluţiei īn Timişoara. Anul acesta, aşadar, pe īntīi iulie, eram īn intercity-ul Cluj-Bucureşti. Văzusem prima dată Clujul cu prilejul unei lansări de carte şi a unei lecturi publice. La circa două ore de la plecare, trenul s-a oprit ca şi definitiv. Am fost anunţaţi că, din cauza grevei CFR-ului, trenul va staţiona pīnă vor fi soluţionate cererile greviştilor. Banii de pe bilete vor putea fi recuperaţi. Nu se ştie īnsă cīt va staţiona trenul. Cinci minute, cinci ore sau cinci zile, a spus conductorul... Nimeni nu ştia nimic, nimeni n-avea nici o vină, poate doar cei care au făcut greşeala să-şi cumpere bilet pentru acest tren.


Eram īn curs de deliberare: rămīn īn tren sau o iau peste cīmp să ies la şosea, să fac autostopul spre Bucureşti, sau īnapoi la Cluj, unde să aştept terminarea grevei. Atunci am primit un telefon de la Lucian Dan Teodorovici, care-mi cerea un text pentru un volum colectiv – o viziune personală asupra Revoluţiei. Replica mea cred că se pretează să rămīnă valabilă īn permanenţă, cine mai ştie cītă vreme după apariţia volumului: sunt īn tren īn mijlocul cīmpului, la sute de kilometri de casă... El mi-a spus ceva de genul: Īmi pare rău, nu pot să te ajut cu nimic. Ceva asemănător mi-a spus de altfel şi cīnd am avut inabilitatea şi nepoliteţea să cer plata pentru contribuţia mea la volum, drepturile de autor din care se presupune că trăiesc, eu de felul meu fiind un liber profesionist. Aşadar, trebuie să mi se aducă aminte, pentru că īn permanenţă uit sau mă fac doar că uit, unde se īntīmplă toată povestea asta īn care ne facem de lucru fiecare după puteri. Trăim īn Romānia, totuşi, şi cīnd mergem cu trenul, şi cīnd facem pe scriitorii, şi mai ales cīnd pretindem să fim plătiţi (de cine?) pentru ceea ce facem.


Dincolo de faptul că nu toţi semnatarii textelor din Strada Revoluţiei nr. 89 trăiesc īn Romānia, mi se pare că toţi au ceva īn comun: pe līngă amintirea comună a frămīntărilor din acel decembrie, rememorată din cele mai diverse şi inedite perspective, inevitabil, toţi īşi leagă istoria personală din perioada respectivă de un anume obiect al muncii, meserie, profesie, carieră sau vocaţie, intrată īn conflict sau consens cu vremurile īn schimbare. Nici eu nu fac excepţie: Revoluţia, cum spuneam mai devreme, mi-a influenţat decisiv statutul de scriitor īn Romānia, eternă şi fascinantă, cum foarte ingenios au publicitat-o īn afara graniţelor tot nişte scriitori, cu un statut extrem de diferit de al subsemnatului.


Legat īntr-un mod extrem de subtil de acest statut, aş aminti aici că nici unul din cele două titluri ale textului meu nu-mi aparţine. 1989-2009 Degeaba este un slogan care poate fi citit pe multe ziduri din Bucureşti, cu litere albe pe o fīşie neagră, ca un fel de doliu sau jerbă cu regrete eterne ataşată la o coroană funerară. Īn zilele acelea, un mare om de cultură, filozof şi literat, de formaţie marxist, a fost văzut plīngīnd īn amfiteatru de către studenţii săi. De ce plīngeţi, dom’ profesor?, a fost īntrebat. Cine a murit? Deşi complet eronat, răspunsul lui a fost simptomatic: Am murit noi! Acea moarte, iluzorie la o adică, a fost de fapt o renaştere pe care am sugerat-o prin următorul titlu – Mărturii tulburătoare, care-i īn fapt titlul unei cărţi aparţinīnd unui scriitor şi critic literar securist notoriu, devenit multimilionar īn dolari graţie evenimentelor din decembrie, decedat de curīnd, glorificat postum, extrem de publicitat īn librării īn acest an aniversar al Revoluţiei, prezent de altfel cu un stand īntreg al unei edituri ce-i poartă numele, la Tīrgul de Carte Gaudeamus de anul acesta. Ce am vrut să sugerez prin titlul cărţii lui Artur Silvestri, pe numele lui adevărat Gabriel Tīrnăcop, am spus mai explicit īn primele rīnduri ale textului meu şi nu mi se pare prea mult să repet: revoluţia a avut loc cu voie de la Securitate, care a manipulat evenimentele la vremea respectivă şi continuă să le controleze şi azi, direcţionīndu-le īn folosul ei, ceva mai subtil decīt pe vremuri, reuşind chiar să dea unora iluzia libertăţii, dreptăţii sociale, democraţiei. Astfel, una din trăsăturile specifice revoluţiei romāne, care o deosebeşte net de celelalte revoluţii anticomuniste din Est şi se datorează tot Securităţii, au fost cele 1.400 de victime complet inutile. Menirea expresă-implicită a acestor victime-eroi a fost să-i legitimeze pe cei care au luat puterea ilegitim, transformīnd o revoluţie care s-a vrut anticomunistă īntr-o lovitură de stat a Securităţii, a nomenclaturiştilor şi activiştilor de rangul doi. Ei au parvenit trădīndu-şi şi asasinīndu-şi stăpīnul īntr-o primă fază, alimentīnd un blestem ale cărui consecinţe le simţim şi azi. Īn consens cu deviza de pe frontispiciul revistei Romānia Mare, ei sunt ce au fost şi mai mult decīt atīt. Cu ce preţ, se ştie şi se vede cu ochiul liber: spolierea, īnjosirea şi sărăcirea poporului romān, transformarea Romāniei īntr-o ţară din lumea a treia din centrul Europei, aflată, ca nivel de trai, printre ultimele din Estul fost comunist.


Insistīnd īncă asupra scriitorului romān, asupra profesionalismului său şi felului de a relaţiona cu confraţii de astă dată, aş mai relata o īntīmplare. Am oferit spre publicare textul meu, īnainte să apară īn Strada Revoluţiei nr. 89, unei prestigioase reviste literare. Am trăit astfel o experienţă deosebită, care m-a făcut să mă simt ca-n vremurile de tristă amintire, cīnd umblam cu căciula-n mīnă prin redacţii de reviste literare, īncercīnd să public. Textul meu a fost respins, după ce a fost citit de trei scriitori cu acte-n regulă, cu multe cărţi publicate-recenzate, redactori profesionişti īncă dinainte de Revoluţie. Ei au decis că toată povestea mea despre Revoluţie este pro-Artur Silvestri şi pro-Securitate. Incredibil, dar n-au avut minimul profesionalism al lui Lucian Dan Teodorovici pentru a observa că-i tocmai invers.


Această īntīmplare poate, la o adică, spune mult despre specificul scriitorului romān, extrem de diferit de specificul scriitorului din alte literaturi, specific pe care eu unul l-am văzut decisiv şi determinant īn derularea evenimentelor din decembrie ’89. Ideea am dezvoltat-o de altminteri īntr-un roman, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, care īncearcă să dea de cap celor două teme-subiecte: Revoluţia din decembrie – vremurile īn schimbare şi scriitorul romān, transfigurarea şi aducerea lui la zi din comunism īn postcomunism. Scriitorul romān sau ce o mai fi rămas din el din ce o fi fost iniţial, īnainte de cenzura ideologică şi cea economică, īnainte de comunism şi postcomunism...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul