Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştilor

        Constantin Abăluţă

 


J J J  


                              


Şirul numerelor naturale pe străzile literei J ori
între minciună şi impostură, cabală şi misterioase morţi progresive


 


Pe str. Jariştea nr. 1 stă măcelarul Pristache. Orfan de la cinci ani, spintecă mielul cu duioşie, dezosează carnea şi lăcrimează. Maţele şi organele însângerate îl transportă pe tărâmuri neguroase unde se rătăceşte şi adesea Carlingă îl găseşte leşinat pe cimentul rece al carmangeriei. Carlingă e fiul soţiei sale din prima căsătorie. Carlingă a aflat că mama lui Pristache a murit abia acum şapte ani şi i-a spus asta mamei sale. De atunci Ifrimiţa se comportă cu Pristache ca o girafă cu un pui de curcă rătăcit. Il lasă să vorbească şi-i zâmbeşte ca unei statui. Dar Pristache crede de-adevăratelea că-i orfan şi-i dă Ifrimiţei tot felul de detalii pe care le scuipă ca pe coji de seminţe. Orfan duios, măcelarul şi-a luat o soţie ca să-mpărtăşească cu ea vitregiile sorţii. Nu-l deranjează că Ifrimiţa tace. Nici porcii morţi nu guiţă. Dar parcă viscerele lor nu zâmbesc atât de cald şi apropiat ca buzele Ifrimiţei. De altfel, în pat, Ifrimiţa îi spune Mincinosul meu drag şi asta îl flatează pe măcelar. La rândul lui, Pristache a aflat că primul soţ al Ifrimiţei nu era contabil şi nu avusese un post în străinătate, ci poştaş hoţ şi făcuse pârnaie, şi că o bătea. Aşa că-i e milă de ea şi-l lasă pe Carlingă să-i îndruge tot felul de nerozii despre vacanţele lor în Bali, Rodos, Copacabana. Ce, iubirea de aproapele nu trece prin stomac? Ce, duioşia nu-nfloreşte din răsaduri de minciună şi îngăduinţă?


 


O mare liniştită cu insule pline de vegetaţie exo­tică te-ntâmpină decum apuci pe strada Jarului. Dacă mai faci câţiva paşi, observi că nu-i decât pictura în trompe-l’oeil de pe faţadele casei cu nr. 2. Domnul Colomieru, arhitect pensionar, a imaginat şi exe­cutat această capodoperă, iar acum zoreşte la capodo­perele interioare: camera africană, camera antarctică, camera hawaiană, camera norilor, baia-vapor, bucătăria-vezuviu, loggia-joc-de-şah. Domnul Colomieru îi spune vecinului Pirpidache: Trompe-l’oeil-ul e călătoria mea nesfârşită, mă ajută să-nving nopţile de insomnie, să uit de necazurile ce s-au abătut asupra mea, de soţia călcată de tramvai, de fratele mort de meningită, de tatăl dispărut la Canal, de cei doi ani când m-am ascuns de Securitate, de ochiul stâng cu care n-am mai văzut un an de zile şi apoi  de transplantul prelevat de la un băiat de 18 ani, şi de multe altele care au făcut din viaţa mea un calvar. Însă când pictez nori şi peisagii hawaiene simt că renasc, că sunt altul, fiecare pensulă de albastru, de verde, de alb şterge tot ce-a fost urât în viaţa mea şi dă o perspectivă luminoasă acestor ultime zile, câte mi-o îngădui Dumnezeu. Domnul Colo­mieru îl îmbrăţişează pe vecinul Pirpidache, singura fiinţă care îl înţelege şi nu-i reproşează cine ştie ce confuzii ori inadvertenţe de timp şi loc, pe care, de, memoria lui de optzeci de ierni le mai strecoară pe ici şi pe colo. Lui Pirpidache îi e milă de bătrânul mitoman şi-l îmbărbătează îndelung. Apoi, ca bun vecin, Pirpidache deşurubează căpăcelul unei sticluţe de tescovină proprie, din care beau amândoi, alternativ, câte un gât, şi începe la rându-i să-şi depene nefericirile vieţii. Ei, oftează Pirpidache, necazul e că eu nu ştiu picta ca matale, gogeamite arhitectul, aşadar nici nori şi nici palmieri nu pot să-mi ogoiască durerea... Într-un gest de mărinimie supremă, arhitectul Colomieru îi promite lui Pirpidache să-l înveţe cum se pictează un trompe-l’oeil. E simplu, nea Pirpidache: te gândeşti la un necaz din viaţa matale şi tragi câteva pensule de vopsea pe perete şi-ai să vezi că, încet-încet, o dată cu solzii trunchiului de palmier, necazul se mai subţiază, o dată cu formele vaporoase ale norilor, obida se mai îndulceşte... Tescovina din sticluţă terminată, cei doi vecini îşi jură să colaboreze cât mai fructuos pe tărâmul mirific al trompe-l’oeil-ului, să facă din strada Jarului o atracţie artistică şi un exemplu pozitiv pentru toţi oamenii necăjiţi din oraş.


 


Cine stă pe str. Jianu Iancu nr. 3? Şi de ce jaluzelele-s întotdeauna trase la ferestre? Domnul acela înalt cu barbă, care iese din casă ca fulgerul, goneşte pe stradă neprivind nici în dreapta, nici în stânga, cum se numeşte? De ce se urcă într-o maşină albastră care-l aşteaptă abia la colţul străzii? E un terorist ori un ministru în succesivele guverne de câteva luni? Poate-i un bolnav căruia i s-a dat drumul de la ospiciu ca nepericulos şi oricum cămăşile de forţă sunt scumpe? Dacă ar fi bandajat la cap şi la faţă am spune că-i unul dintre nenumăraţii  accidentaţi pe drumurile patriei. Dar el are faţa limpede ca mine şi ca tine, doar că din fugă nu-i poţi prinde trăsăturile şi după el rămâne doar desenul unor tălpi de pantofi care nu spune mare lucru. Jianu Iancu nr. 3, dar moş Lăcăbuşu mă corectează: număru’ 7 pă vremuri, înainte să taie Bulevardu’ Nebunului, că io ieram număru’ 9 şi-acu îs abia 5 că căsăpiră ăia două case. Pă vremuri aici stătea madam Carbizonda, ghicitoarea că ăl cu barbă încă nu venise, ş-acu dăgeaba veni dacă nu-l cunoaşte nimeni şi nici ţevăraia nu i se strică să mă cheme s-o repar că-ncalte i-oi spune că io-s Gore, Gore Lăcăbuşu ş-atunci mi-a zice şi el un nume acolo... Dar nici un vecin n-a mai avut răgaz să afle cine stă pe Jianu Iancu nr. 3 căci în cel mai scurt timp în faţa vilei cu pricina opriră două dube mari şi-o droaie de muncitori zoriţi ca furnicile scoaseră şi încărcară în ele mobile făţoase, apoi demarară în trombă. A doua zi au venit două buldozere şi-au demolat metodic clădirea. Moş Lăcăbuşu târcoleşte printre gură-cască şi-şi varsă năduful la cine apucă: Păi madam Carbizonda ţinea la depărtare duhurile rele, dar după ea uite că toţi vârcolacii năvăliră pă sărmana casă dă la 3, adică dă la 5 d’odinioară, că să-i şchimbi număru la casă-i cum ai porecli şi-afurisi un om...


 


Zece stejari înalţi şi-o căsuţă cu ţigle roşii fac din curtea de la nr. 4 de pe str. Jiblea o adevărată rezervaţie naturală cu veveriţe, pisici, albine şi nea Fimbelea, mecanic auto reciclat stupar. Trecătorii s-au obişnuit cu roiurile care ţes văzduhul şi cu fulgerele roşcate iluminând întunericul copacilor. Fimbelea, cu masca din plasă pe faţă, târcoleşte printre cei cincisprezece stupi şi se gândeşte la  copiii şi nepoţii lui din America, la căsuţa de la Drăgăşani pentru care se judecă de un deceniu încheiat, la cele trei tablouri pictate de Costel în adolescenţă şi la focul nemilos care le-a făcut scrum, tabloul ce reprezenta chiar această curte acum mai bine de treizeci de ani îi era cel mai drag, stejarii erau abia mai mari de-un stat de om, Costel s-a pictat şi pe el, cocoţat pe-o creangă, alături de prima veveriţă. Nea Fimbelea aproape că nu mai ştie cum arată Costel, una e să-l vezi în poze, acolo în Ca­li­fornia, şi alta e dac-ar apărea aici lângă el, un bărbat în floarea vârstei, semănând mai mult cu maică-sa, fie-i ţărâna uşoară Petruţei că îşi pierdu viaţa în trei zile ca o carafă ciobită din care se scurge apa. Unde poate pleca nea Fimbelea? De ce să iasă din curtea lui unde se simte apărat de toţi şi de toate? Să te plimbi pe străzile oraşului ca un mort care nu mai are nici o casă? Grigore, băiatul cel mare, îl cheamă degeaba să stea cu el. America, ce-are el cu America? Grigore n-a avut nicicând habar pe ce lume se află. Nu tot ce zboară se mănâncă, băiatule! N-o să mă urc în avion nici să mă pici cu ceară! I-auzi, Lumea Nouă, de parcă noi am fi tărâmul lui Matusalem! Şi portretul lui Grigore a ars, oricum nu era prea izbutit. Cineva care n-are ce face şi se-nvârte printre stupi ştiind că n-o să zboare mai departe decât albinele lui, şi nici măcar n-o să se mai urce în vârful stejarilor o dată cu ve­ve­riţele, cum făcea odinioară, acum urcă doar cât o pisică bătrână şi se căzneşte rău de tot când e să coboare, ameţeşte, i-e frică să nu cadă, bâstâcâie, pe rând, cu câte un picior în gol, cine l-ar vedea ar crede c-a orbit brusc, vede bine, dar tot ce vede îl face să lăcrimeze, poate c-ar trebui să...


 


În intrarea Jibou nr. 5 stă Ion Stănicică, autodidact. El scrie şi pictează, repară acoperişuri, biciclete, amenajează sere şi grădini, studiază petele solare şi eclipsele, transformă frigidere vechi în boburi performante, recon­diţionează vitralii şi icoane, cântă la ţambal şi la drâmbă, a învăţat limbajul semnelor şi-i angajat ca translator din surdă în română şi viceversa, câteodată seara când vine acasă zgârie cu unghiile coaja copacilor ca să-şi satisfacă orgoliul unei nopţi de singurătate, cumpără timbre noi şi aşteaptă să se-nvechească mizând pe faptul că vor deveni istorice, face colecţie de ghizduri de fântâni: curtea lui e ca un şvaiţer cu 28 de găuri: dumineca le spală pe fiecare în parte şi le dă cu spray conservant, scoate un ziar clandestin intitulat AUTODIDACTUL pe care-l vâră prin cutiile poştale ale unor profesori universitari, face piaţa pentru bătrânii aflaţi în dificultate, coase nasturi pentru bătrânele ce nu mai văd şi le face lecturi din cărţile îndrăgite-n tinereţe, păzeşte de hoţi vilele bogătaşilor plecaţi în concediu, e mândru de toate aceste ca­li­tăţi ale lui şi spune adesea: nu mă dau în lături de la tot ce pot face cu mâinile ori cu căpăţâna: sunt viu ca un autodidact!,  are un frate în Canada care-i trimite clienţi pentru toate aceste abilităţi ale lui, un amic la fisc îi asigură imunitate pentru câştigurile nedeclarate, pe duşmani îi înfundă cu diferite chiţibuşuri din dosarele de Securitate, chiţibuşuri reale ori doar inventate de mintea brici a auto­didactului, căci, se ştie, cel care şi-a tocit coatele pe băncile şcolii şi-a tocit şi acuitatea reacţiei, dar cel ce-a ciupit cunoştinţe de ici şi de colo a rămas zdravăn, păstrându-şi nealterată vioiciunea bădărăniei. Ion Stănicică îi spune Getei, soţia lui: Ia zi-mi, fă, cu ce te-ai ales din cele zece clase de le făcuşi?, iar femeia ridică din umeri, răspunsul cel mai adecvat, dacă nu vrea să primească o scatoalcă de la soţ. Când a murit taică-su, durerea lui Stănicică nu era potolită decât de gândul pe care-l împărtăşea tuturor: Bietul tata, muri cu zile şi, dacă n-aş şti că era autodidact ca şi mine, mi-aş pune ştreangul de gât... S-ar zice că pentru Ion Stănicică instrucţia pe sponci a devenit suprema virtute care se opune morţii, păstrând într-însa ge­-nuine resurse de veşnicie.


 


Pe aleea Jienească nr. 6 e un bloc cu zece etaje, trei scări, 120 de apartamente şi circa 400 de locatari. Domnul Antemir Aulius, sc. B, et. II, iubeşte salata de morcovi şi, atunci când pleacă de acasă, după amploarea treburilor pe care le are de rezolvat, îşi ia cu el unu sau două, sau trei păhărele de plastic pline. Doamna Aurica Plăvină, sc. C, et. VII, e croitoreasă de hăinuţe pentru animale şi face taioare pentru pisicuţe, smokinguri pentru dulăi, spielhoze­n-uri pentru anotimpul cald ori pelerine vătuite pentru iarnă. Micul Vasilache Miclăuşenescu, sc. A, parter, este elev în clasa a doua şi trage pârţuri când se-ntâlneşte cu doamna Simicea de la aceeaşi scară, et. III. Doamna Simicea nu simte nimic schimbat în calitatea aerului şi puştiul face garagaţă în urma ei. Domnul Crişan şi doamna Vezina Buruiană, sc. A, et. IV, ies la plimbare pe seară şi merg încet de tot pentru ca femeia să potă continua să tricoteze, pe bucăţi, un gobelin istoric, comandat de Muzeul Naţional al Armatei. Hazdrubal Ionescu, profesorul de istorie, sc. C, et. VIII, verifică întotdeauna încuietoarea uşii blocului, căci se teme de nă­vă­litori. Venirad Coşarcă, sc. B, et. II, îşi vopseşte uşa apartamentului în fiecare primăvară în altă culoare, iar administratorul se face că plouă, că doar n-o să se certe cu nebunul a mia oară. Cineva a scris pe cutia poştala a profesorului Mirinceanu un cuvânt obscen iar Mirinceanu nu l-a şters de teamă ca în locul lui să nu apară două-trei cuvinte. Într-o noapte a avut loc o explozie la conducta de gaze de la subsol şi-au murit şapte pisici. Poştaşul pune în toate cutiile reclame electorale: Să vă fie ruşine dacă nu votaţi BRNG! În ziua eclipsei a murit madam Coca Zimniceanu, sc. C, parter; sindicatul mani­chiuristelor i-a adus o coroană imensă cu nişte maci de hârtie în formă de unghii. Clownul Vifor Calmegescu (nume de scenă: Buric), sc. B, et. III, e primul care şi-a pus centrală de apartament şi râde cu gura până la urechi de vecinii care se plâng că plătesc mult şi stau în frig. Valeriu Gonza, parlamentarul GUZ, sc. A, et. V, vorbeşte mieros cu toată lumea şi promite marea cu sarea: după el, votând GUZ, în doi ani România ar deveni Ţara Minunilor şi Alice prima femeie preşedinte. Doamna Vestala Turturel, sc. B, et. I, încearcă un sentiment complex (ceva între groază şi încântare) în acele dimineţi când vântul aduce sunet de  goarnă de la Unitatea Militară din dealul Chindiei, căci asta îi aminteşte de sărmanul taică-su care-a murit la cutremur, cu goarna în mână, de sperietură, înecat cu propria-i salivă. Vasile Bicuţ, sc. B, et. X, iubeşte norii şi de-aia stă tot timpul pe terasă. Norii pot să ia formele tuturor locatarilor din acest bloc, îşi zice el, şi dacă am noroc, o să-l surprind cândva pe cer pe domnul Forcopiu cu pisica pe genunchi şi pe madam Cortoreanu pieptănându-şi pletele de un metru lungime, şi pe domnul Ur­zicescu scoţând cercuri de fum de ţigară ore întregi, şi pe Relu Ţiblică, vestitul creator de labirinturi, amalga­mându-şi variantele. Nota bene: toţi ăştia numai de la scara lui. Căci pe-ăştia crede că o să-i dibuiască întâi de toate: pe cer se mişcă tot ce îţi este mai apropiat, figurile pe care le vezi zi de zi. Cei de la celelalte două scări vor apărea mai tîrziu – lui Vasile Bicuţ îi e teamă să gândească ceea ce urmează – şi unii dintre ei nu vor mai apărea deloc în timpul vieţii iubitorului de nori, Dumnezeu doar n-o să ofere totul unui pământean care are ambiţia să-şi surprindă vecinii translaţi pe cer...


 


Dintotdeauna, pe intrarea Jijia la numărul 7 se află o casă în lentă autodemolare. Proprietarul ei s-a pierdut în negura vremilor. Vecinii, grijulii, i-au bătut la ferestre scânduri în diagonală, i-au legat cu sârmă uşa de la geamlâc şi pe cea de la poartă. Totuşi, printre scândurile de la ferestre s-au strecurat rândunici care şi-au făcut cuiburi prin odăi. Toată ziua zeci de astfel de zburătoare fac slalomuri prin văzduhul cartierului, ies şi intră printre scânduri cu o precizie a traiectoriei care denotă că de-acum s-au deprins, socotind casa drept căminul lor. Ruina a căpătat numele de „casa rândunicilor” şi locatarii de pe intrarea Jijia n-ar mai vrea să-şi afle un alt proprietar niciodată. Moş Toropoacă zice încalte: „Că rândunicile îs cei mai buni vecini, cu ele nu te cerţi şi nu te-mpaci, doar le vezi cum se zbânţuie pe cer şi-n piept îţi coboară o linişte mare...”.  Moş Toropoacă spune că atunci când va simţi că i se-apropie sfârşitul, se va duce să moară în casa rândunicilor „că rândunicile or şti să mă treacă puntea fără păreri de rău, nu ca oamenii care te jelesc mişeleşte...”


 


Pe Drumul Jilavei la nr. 8 stă Lincă Pârlifân, omul cu glontele. Are azi 48 de ani, glontele i-a fost des­coperit la cinci ani. În rinichiul drept. Doctorii habar n-au cum a ajuns acolo. Lincă Pârlifân se uită pe monitorul computerului la numeroasele filme ra­dio­grafice şi ecografice din toate poziţiile, mărite, alb-negru şi colorate şi admiră glontele galben-alburiu care pulsează odată cu rinichiul tată. Nu-i vine să creadă că aşa ceva se află înlăuntru-i şi că el nu-l simte în nici un fel. Şi doctorii se minunează. Ba chiar, doctorul chirurg Tronaru i-a propus: „Domnule Pârlifân, aveţi încredere în mine, păi eu vă deschid la repezeală şi aflăm cu toţii ce hram poartă glonţul ăsta şi dacă nu-i cumva vreo iluzie”. Dar Lincă nu vrea să rişte. Alţi doctori i-au spus că, dacă nu-l de­ranjează în nici un fel, trebuie să facă abstracţie de radiografii. Dar şi pe Lincă îl roade povestea asta. Mai ales că vecinii au aflat şi se ţin după el scai. Ghirbea cizmarul îl tot întreabă, aşa cum ai întreba de-o măsea dureroasă: Ce vă mai face glontele, domnule Pârlifân? Iar alţii au scornit tot felul de explicaţii caraghioase:  Că maică-sa l-ar fi avut în burtă şi când s-a format fătul a trecut în rinichiul acestuia. Alţii pretind că nu e un glonţ fabricat de vreo uzină de armament, ci că s-ar fi format în organismul copilului Lincă Pârlifân dintr-un exces de particule de fier în laptele pe care l-a supt. Dar de când excesul de fier ia formă de glonte? Lui Lincă Pârlifân i s-a propus să apară la circ într-un număr comic-radiografic, dar a refuzat. Doctorul Boris Calmicele vrea să scrie o carte intitutată Feno­menul Pârlifân. În cazul că-şi extrage glontele, Muzeul Central al Armatei îi asigură un mic salon special, unde glontele niciunui război ori glontele paşnic, dimpreună cu extinsa documentaţie vizuală vor atrage mase de vizitatori. Aproape în fiecare săptămână omul cu glontele primeşte o nouă ofertă şi s-a cam săturat. Se gândeşte să plece la vărul său din Canada şi să termine cu glonţul într-un mod onorabil. Link Parliffan vrea să de­vi­nă un canadian normal, cu o biografie mai ciudată poate, dar în limita bunului-simţ. Desigur, în copilărie a fost martor involuntar al unei agresiuni şi un nefericit ricoşeu i-a plantat un glonte în rinichi. Ori, jucându-se, ca toţi copii, cu gloanţe expirate, a înghiţit unul care s-a localizat la rinichi. Oricum, va scăpa o dată pentru totdeauna de această anormală „formaţiune glonţiferă la rinichi”, cum s-a exprimat un profesor universitar care ar fi vrut să-l prezinte studenţilor ca „primul om al cărui organism secretează gloanţe”. De aici şi până la a fi confundat cu o uzină de armament nu ar fi fost decât un pas, mai ales că dealerii de arme consideră ţara noastră drept raiul pe pământ. Să-i urăm lui Link Parliffan să-şi uite obsesiile balcanice şi să-şi normalizeze glonţul pe meleagurile frunzei de arţar.


 


Pe str. Jilişte la nr. 9 stă doamna Mirinda Elicerel. Doamna Elicerel are o terasă superbă de unde urmăreşte norii care se perindă pe cer. Norii coincid cu lenea ei moştenită de la tatăl său care era cel mai vestit pictor de nori din ţară, dar şi cel mai lent şi minuţios executant. În epocă, cineva a remarcat chiar: „Farb Domidian pictează nori pentru că se confundă cu ei. N-ar putea să picteze beţe de chibrit pentru că nu-şi poate apropria beţele de chibrit”. Doamna Elicerel reflectează adesea la această cugetare. Tot privind norii, doamnei Elicerel îi năzare să se apuce să picteze beţe de chibrit. În toate poziţiile. Pe fonduri felurite. În interior, ca şi în natură. Pe covor şi pe trotuare. În văzduh şi pe acoperişe. În mâinile unor oameni şi pe spatele unor animale. Dar se pare că doamna Elicerel este încă mai lentă decât tatăl său şi primul chibrit pictat întârzie să apară. Faustian Elicerel, bancherul, soţul doamnei Mirinda, se pregăteşte de pe-acum să desfacă producţia de tablouri cu chibrituri în spaţiile cele mai ofertante ce-i stau la dispoziţie: aerogări şi hoteluri internaţionale, bănci şi staţiuni bal­neare etc. Dar doamna Mirinda e mult mai lentă decât pregătirile de desfacere organizate de domnul Faustian. Iar acesta din urmă ştie că orice presiune asupra soţiei sale s-ar răsfrânge nefavorabil asupra psihicului acesteia şi, se ştie, un artist s-ar bloca imediat şi nu se ştie pentru câtă vreme. Aşa că bancherul n-are ce face decât, în singura lui zi liberă, duminica, să stea pe terasă alături de soţia sa, să-i mângâie pletele blonde şi să privesacă norii, rugându-se să se transforme în beţe de chibrit, cât mai repede şi în cât mai multe beţe de chibrit.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul