Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Latura demonică a filozofiei

        Sorin Lavric

Cred că doi oameni nu se pot īntīlni cu adevărat decīt dacă īntre ei există un prealabil acord. Un acord a cărui formă e simpatia şi al cărui nume e dialogul. Cu alte cuvinte, de dialogat, nu pot dialoga decīt acei oameni īntre care există un prealabil şi foarte fin acord sufletesc, şi numai īn acest caz se poate vorbi de o īnţelegere propriu-zisă. Ideea că oamenii se pot īnţelege īntre ei doar īn virtutea unei conversaţii neutre īn cursul căreia, schimbīnd păreri şi informaţii, ajung la un acord voluntar şi pur teoretic, e pură fantasmagorie. Oricīt timp mi-aş petrece vorbind cu alţii, nu voi putea niciodată să īi īnţeleg decīt dacă, graţie afinităţii prealabile iscate de un acord constituţional, īi voi fi priceput chiar mai īnainte ca ei sau eu să fi deschis gura. Aşadar, nu īl poţi īnţelege decīt pe cel de aceeaşi natură cu tine, adică pe cel īn a cărui fire pur lirică te-ai regăsit cu falia ta cu tot. Nu-l poţi īnţelege decīt pe cel cu care rezonezi la unison īn virtutea unei fantasmări lăuntrice de aceeaşi intensitate. Sau mult mai simplu, cine se aseamănă se adună, şi doar ei se pot īnţelege. Cei ce nu se aseamănă fantasmatic nu se pot īnţelege īn veci. Iar forma cea mai stranie de neīnţelegere e cea īn care tu nu ajungi să te īnţelegi cu tine īnsuţi, situaţie cīnd tot de dialog e vorba, dar de unul săvīrşit sub forma unui aparent monolog. Aparent, īntrucīt monolog propriu-zis nu există. Cīnd vorbeşti singur, eşti oricum altcumva, dar nu singur. Că monologul, ca formă de dia­log cu tine īnsuţi, nu ar putea avea loc decīt īn cazul unei scindări īn cursul căreia tu nu mai eşti unul singur, ci toţi interlocutorii tăi imaginari, e un fapt ce exclude ipoteza unui subiect compact, identic cu sine şi stăruind singur īn el īnsuşi. Nimeni nu este identic cu sine īnsuşi.


Dar mult mai important e altceva, şi anume că, īn dialog, singura limită ce i se poate pune din afară fantasmei este cea a cuvīntului. Nu am altceva la īndemīnă spre a īnfăţişa fantasmele decīt cuvintele. Numai că, străin fiind de fantasmă, cuvīntul nu poate descrie fantasma, ci doar o poate sugera, şi chiar dacă o poate descrie, ceea ce descrie nu e fantasma, ci scleroza unei scheme mentale pe care o numim imagine sau reprezentare. Cum s-ar spune, fantasma e o apariţie străină, radical străină cuvīntului, dar o apariţie a cărei prezenţă poate fi sugerată prin reacţiile pe care ea le poate induce. Aşa se face că a scrie cu adevărat īnseamnă a sugera stări de spirit şi atīt. Doar aşa scrisul poate deveni la rīndul lui sursa unor stări fantasmatice.


A doua consecinţă a unei īntīlniri ce atinge pragul erosului este că toate cele trei trăsături inerente unei naturi fantasmatice - seducţia, misterul şi puterea - se strīng īn acel unic punct de convergenţă care este creaţia. Sau, cu cuvintele lui Platon din Banchetul, „zămislirea īntru frumuseţe“. Ca năzuinţă de a zămisli īntru frumos, erosul culminează īn creaţie, şi tot aici īşi īncheie şi rostul. Căci menirea lui nu e decīt aceea de a suplini prin creaţie un gol al cărui secret, născut din seducţie şi manifestat prin putere fascinatorie, nu poate fi anulat decīt aşa, prin creaţie. Dar cum umplerea golului īnseamnă moarte, creaţia e un alt fel de a-ţi da sufletul, dar un fel īn care golul, deşi nu piere, īşi prefigurează anticipativ anularea. Filozofic vorbind, aceasta e singura formă de mīntuire, căci cine nu-şi va da sufletul şi-l va pierde: cu alte cuvinte, cine nu va duce pīnă la capăt scindarea din interior va rămīne scindat īn afară, adică fără parte complementară. Īn mod bizar, creaţia e īmplinirea erosului, dar erosul nu e īmplinirea creaţiei. A spune că ai iubit fără să fi creat nimic īn cursul iubirii īnseamnă a-ţi mărturisi lipsa de iubire, dar a spune că ai creat fără să iubeşti īnseamnă a recunoaşte că, nefiind o natură fantasmatică, nu eşti om.


Īn concluzie, filozofia, ca mod de a fi al unui spirit a cărui condiţie de manifestare este cu precădere seducţia, reprezintă, din punct de vedere creştin, ipostaza demonică a inteligenţei. Dar cum creştinismul nu are ce să caute īn filozofie, latura demonică a spiritului uman poate fi pusă fără frică īn lumină, lăsīnd la o parte tenta malefică pe care o religie īn agonie a dat-o acestui termen. Riguros şi fără scrupule vorbind, tot ce e frumos, misterios şi seducător īn această lume are o natură demonică. Iar dacă gīndirea filozofică este apoteoza demonicului pe scară umană, atunci ideea, forma unică de reuşită īn materie de filozofie, nu poate apărea şi nu poate pătrunde īn lume decīt prin seducţie. De aceea, totul īn filozofie e un caz de evoluţie peirasmică (peirasmos - ispitire), adică de punere la īncercare a li­mitelor proprii pe seama unei pri­mor-­ diale ispitiri. Şi tot de aceea orice scenariu pedagogic cere drept condiţie preliminară orizontul peirasmic al trăirii de tip fantasmatic. Formele decăzute al fantasmării umane, de pildă discursul logic, pozitivist sau ştiinţific, chiar spoliate cum sīnt de virtutea fantasmatică a cuvīntului, rămīn totuşi expresia atrofiată a unei stări de spirit care odată, īn stadiul lor timpuriu de evoluţie, a fost una fantasmatică.

Un lucru ar mai fi de spus: Dacă pu­terea lirică a unui om stă īn putinţa de a oscila īn misterul propriei fiinţe, atunci īn aceeaşi oscilaţie se poate găsi şi cauza neputinţei sale. Neīmplinirile, căderile şi, īn caz extrem, ratarea vocaţiei unei naturi lirice stă īn incapacitatea de a face ceva cu propria oscilaţie. O asemenea neputinţă, fie că a atins fluctuaţia cronică a unei delăsări incurabile, fie forma acută a unei crize de destin, transpare mereu īn rīndurile pe care le scriem de-a lungul vieţii. Urīm diavolul dar ne hrănim din el.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul