Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Raţia de revoluţie

        Ana-Maria Nistor

Decembrie 1989. Căderea comunismului. „Jos dictatorul!”. „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. „Vom muri şi vom fi liberi”. Noi nu sărbătorim, noi comemorăm. Coroane şi lumânări, nu artificii. Şi câteva emisiuni – documentare sau interviuri – în intervalul 17-24 decembrie, „ca să nu uităm”. Care „noi”? Tinerii de azi întreabă, miraţi, dacă e adevărat că nu existau sticle de plastic şi despre cum cumpărai pe cartelă, de ce părinţii lor au în bibliotecă zeci de cărţi proaste lângă una bună şi cum adică se circula cu soţ sau fără soţ? Uneori, limbile se dezleagă şi cei care au trăit atunci povestesc aşa cum era. Obligatoriu, istoriile personale se opresc în decembrie 1989, când fiecare are câte o versiune detaliată despre ce s-a întâmplat în stradă unde, fără îndoială, a fost prezent. E suficient să se difuzeze deja clasicele materiale televizate cu Ceauşescu în balcon, împuşcături şi steaguri fără stemă şi, gata, începe povestea. Mai ales acum, la 20 de ani de la revoluţie, deranj, lovitură de stat, mişcare de stradă. Mă rog, ceea ce se numeşte acum, imparţial şi politicos, „evenimentele din decembrie”. Televiziunile îşi fac datoria conştiincios şi ne dau zilnic o bucăţică despre ce a fost atunci. Materialele sunt împărţite musai după legea cronologiei şi, o dată cu anii, au din ce în ce mai mult aura de senzaţional, de exotic, mai puţin calitatea analitică sau, măcar, cea emoţională. La PRO TV, la ştiri, vedem ce s-a întâmplat pe 17 sau 18 decembrie la Timişoara, în calup de trei minute, înainte de povestea amuzantă a unei bătrâne de 75 de ani care dansează samba şi după atenţionarea de cod galben de ninsoare. Viaţa e complexă şi are multe aspecte.


Într-o emisiune de la Antena 3, Petre Roman e intervievat de o fătuţă care nu ştie mai nimic despre domnul zâmbitor în pulover care a apărut le televizor la Revoluţie şi apoi a fost prim-ministru. „Extraordinar! Câte ore spuneaţi că aţi rezistat la baricadă? Şi populaţia cum reacţiona?” Recursul la memorie devine basm, cu toate ingredientele cuvenite: suspans, senzaţional, happy end.


Televiziunea română, naţională şi liberă pe deasupra, s-a lansat într-o acţiune-serial cu documentare despre decembrie ’89. Salut iniţiativa care, de altfel, e singura pe anul acesta, în afară de proiectul „Restaurare” despre care am scris aici. E vorba despre o serie de 8 episoade, difuzate între 14 şi 23 decembrie sub titlul „1989. Sânge pe catifea” – un material pentru care Cornel Mihalache a primit în 2005 Premiul APTRE, Premiul special al juriului UCIN şi Premiul pentru cea mai bună anchetă, acordat de Clubul Român de Presă.


Seria urmăreşte evenimentele petrecute între 14 şi până după 25 decembrie, de la revoluţia eşuată de la Iaşi la împuşcarea soţilor Ceauşescu şi constituirea FSN. Bine făcut, minuţios şi fără a neglija oraşe aparent mai puţin importante, precum Cisnădie, Lugoj, Brăila, documentarul adună oameni, fapte, mărturii. Nu e doar o cronică, o reconstituire detaliată, ci o activare reală a memoriei eroilor, fiecare după numele lui, şi nu doar o categorie generică, o cifră pe care instituţiile statului o invocă anual şi o cinstesc prin tradiţionalele depuneri de coroane. Un singur lucru n-am înţeles: de ce catifea? Chiar dacă la Arad, de pildă, au fost doar 19 victime, nu-mi pare că sângele din decembrie românesc ar fi curs pe o revoluţie de catifea, cu toate steagurile sfâşiate, cu iluziile strigate, cu tinerii îngropaţi în straie de nuntă, cu florile-nfipte-n tunuri, cu pruncii născuţi atunci şi care, musai, trebuiau să se cheme Victor sau Victoria. Nimic aristocratic precum textura catifelei, poate doar nebunia copiilor ieşiţi în pieţe, nimic moale, nimic greoi, în afara trupurilor de pe caldarâm.


Într-un alt documentar, nu atât de amplu, dar mult mai emoţionant, Cristina Andrei reia tema eroilor re­vo­luţiei. „Strigăt tăcut” a fost difuzat o singură dată, după ora 23, dovadă că Televiziunea naţională, chiar şi atunci când are ceva de calitate, nu ştie să-şi vândă marfa. Filmul se concentrează pe reconstituirea bio­grafiei martirilor, realizând cu ajutorul interviului, a fărâmelor de imagini rămase, cărţi de identitate cu file scrise ante şi postmortem. „Urăsc decembrie”, spune o fată al cărei frate a fost ucis la Timişoara, „doar atunci vă amintiţi de ei”. Dar vorbele ei, ca şi ale altora, rămân în aer, ca nişte puncte de suspensie...

Urmează alte ediţii speciale despre România de atunci şi cea de acum, dar asta când aceste rânduri vor fi apărut. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că toate vor vorbi, cu mai mult sau mai puţin profesionalism, cu ipo­crită durere sau cu detaşare cultă, despre aceleaşi lucruri. Decembrie 1989. Căderea comunismului. „Jos dictatorul!”. „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. „Vom muri şi vom fi liberi”. Noi nu sărbătorim, noi comemorăm. Coroane şi lumânări, nu artificii. Şi câteva emisiuni – documentare sau interviuri – în intervalul 17-24 decembrie, „ca să nu uităm”. Care „noi”? Cei care nu sesizăm cinismul numelui unei străzi pe care calcă zilnic o soră de martir? Cei care ne uităm strâmb în troleibuz la insigna „Părinte de erou”? Cei care...? Urăsc decembrie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul