Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Comedii la Reşiţa

        Mircea Ghiţulescu

Grafician, muzeograf, pictor, scenograf, om de televiziune, vorbitor, director şi  chiar actor, Nicolae Vlădulescu a organizat „la patru ace” şi cinci spectacole aniversarea teatrului din Reşiţa, punând în valoare o trupă de actori prea puţin cunoscută, dar cu resurse surprinzătoare. Sigur, trupa este restrânsă şi, în trei zile, cei mai buni dintre actori au jucat până la epuizare. A fost un mic festival  care a început cu o comedie de    Aldo Lo Castro, o imitaţie bună după „bulevardiştii” francezi pe intervalul dintre Labiche şi  Pierre Chesnot, pusă în scenă cu aplomb de Mihai Lungeanu. Aceste comedii de adulter sau de trădare în iubire,  sau de extindere a noţiunii de familie sunt probleme  de fiecare zi, astfel  că nu va fi  vreodată un  spectator care să nu se simtă  vesel în mica poveste despre sex. Cu această ocazie, am cunoscut  şapte actori  seducători, sprinţari, dotaţi pentru comedie, între care junele prim, Dan Mirea avea să schimbe înfăţişările de la o zi la alta fără a uita cine este în realitate, fiind şi directorul adjunct ales de Nicolae Vlădulescu. Comedioara te implică, pentru că este o „farsă tragică” sau, la fel de bine, o tragedie comică şi nimeni nu este scutit de marea farsă tragică finală. Marco, bogatul Marco, este asaltat de soţii, mirese, logodnice. Cele patru femei care  dau buzna în  reşedinţa lui Marco strivind uneori florile îngrijite de paranoicul servitor Carletto (Florin Rui­cu) sunt cum nu se poate mai apetisante. Camelia Ghinea este femeia  unduitoare, Adina Panait - seducătoarea agresivă, Miruna Grangure - soţia credincioasă, Mariana Boghianu - seducătoarea adolescentă. Ele îşi propun să se răzbune pe amantul necredincios şi să-l omoare cu dragostea. Ceea ce şi reuşesc. Doar averea mortului rămâne lui Carletto, care leşină de surpriză.


Un manual de comedie „scrie” Cristian Ioan cu inevitabila piesă Bigamul a lui Ray Cooney. Aşa cum prima era o copie după francezi scrisă de un italian, Bigamul este acelaşi lucru scris, însă, de un englez. Spectacolul lui Cristian Ioan este lucrat cu cronometrul în mână. Efectele pică totdeauna la timp, replicile cad definitive, ca ghilotina,  spre hazul publicului,  iar finalul este magistral. Ca să nu ne ruşinăm că un bărbat s-a căsătorit cu două femei, una din cartierul londonez Wimbledon, cealaltă din Richmond, regizorul face un haos final în care toată lu­mea strigă „minciună, minciună!!”. Domnul Smith, interpretat de Constantin Bery, este tot ce poate fi mai încurcă-lume, mai ales că „îl ajută şi vecinul de deasupra”, interpretat de Florin Ruicu să se scufunde în minciuni. Cele două soţii sunt interpretate cu temperament (Camelia Ghinea) şi graţie (Ana Maria Cizler). Acelaşi domn Dan Mirea, în caricatura unui pederast, este memorabil.


Pariul lui Nicolae Vlădulescu a fost  însă Orbul cu luneta, de Matei Vişniec, în versiuni comparate: una cu Dan Mirea, în regia lui Dan Vasile, alta cu Vlădulescu însuşi care se autoregizează. Şi într-un caz şi în celălalt, titlul piesei a fost schimbat. La Dan Vasile spectacolul se numeşte Lumina întunericului, la Vlădulescu - Omul şi câinele, cu un titlu suplimentar  american  (Who’s the Master Who’ s  the Dog) complet inutil. Orbul lui Vişniec şi câinele său invizibil ne amintesc  de bufonul Launce şi câinele Crab din Doi tineri din Verona. Nimic mai paradoxal decat un orb care închiriază pe nimica toată un telescop celor ce vor să se uite la stele. În cele din urmă, câinele îşi  atrage stăpânul pe malul mării şi mai departe pentru a sfida adâncimile. Nu noi scrutăm apa, ci din adâncuri cineva ne scrutează pe noi. Până la urmă, telescopul este oceanul însuşi din care ne priveşte cineva pe dos prin „ochianul întors”. Obsesiile marine  sunt tot ce poate fi mai enigmatic şi mai deprimant. Lumea terestră s-a unit cu cea acvatică iar  personajele sunt amfibii ce comunică de pe un teritoriu pe celălalt. Nici unul, nici celălalt nu au preluat ideea acvatică, din piesa lui Vişniec. Dar  Dan Vasile  are o idee formidabilă: câi­nele invizibil este un spot de lumină care se apropie şi se îndepărtează de stăpânul lui,  ba chiar „iese“ la aplauze. Şi Nicolae Vlădulescu are o idee: câinele este propria glez­nă pe care o pune în lesă. Dacă tot ni s-a oferit această ocazie comparatistă, trebuie să spunem că Orbul lui Dan Mirea este mai filozof decât Orbul lui Nicolae Vlădulescu, pentru că nu ştii dinainte ce va face. Un singur spectacol din afară: Teatrul Arcadia din Oradea cu o piesă de Cornel Udrea: Cerere în căsătorie fără Cehov sau Armistiţiu cu morile de vânt, jucat de familia Mirela şi Sebastian Lupu cu accente pe bufonada tristă a lui Cornel Udrea.

În final, o versiune răsturnată a dramei Bătrâna şi Hoţul de Viorel Savin ,care nu a făcut decât să pună în lumină talentul actriţei  Iustina Prisăcaru, nu şi al regizoarei cu acelaşi nume. Pariul lui Viorel Savin este pe arta care te salvează, nu pe drama senectuţii. Ieşirea prin perete creată de omni­prezentul Nicolae Vlădulescu în calitate de scenograf, iată soluţia salvatoare a unui spectacol ambiţios şi, tocmai din acest motiv, confuz.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul