Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O prăbuşire ca-n Zorba. Semnătura lui Burebista pe o foaie de liberare

        Horia Gārbea

 


Daniel Bănulescu, Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, īn cartea mea,


Editura Cartea Romānească, roman


 


Puţini autori romāni au talentul lui Daniel Bănulescu. Cīţiva, o mīnă, un podium pe care urcă, mai ales la capitolul inventivităţii şi al expresivităţii verbale, doar el alături de Mateiu Caragiale şi Fănuş Neagu. Zicerea īn proză a lui Daniel Bănulescu zboară firesc, ca un hulub pe līngă nişte bombardiere cu sute de piese care le ţin artificial īn aer, pe līngă volumele celor mai preţioşi romancieri contemporani. Faţă de frăgezimea frazei lui, cele ale unor Agopian sau Vosganian par nişte baclavale uitate īn frigider.


Daniel Bănulescu e bun cīnd reuşeşte şi sublim cīnd ratează! Ratările lui intră automat īn seria match-ball-urilor irosite de Ilie Năstase la Wimbledon, a penalty-urilor cu care Naţionala de fotbal putea urca īn semifinalele modiale. Cīnd citeşti un roman de Daniel Bănulescu īţi vine să-l pipăi şi să urli ca Zorba Grecul: „Aţi mai pomenit o prăbuşire ca asta?!”.


Dacă Daniel Bănulescu n-ar rata senzaţional, Mircea Cărtărescu ar trebui să emigreze īn Scandinavia  şi Radu Aldulescu să revină la vīnzarea de nămol. Primul lui roman, „Te pup īn fund, conducător iubit”, anunţa cu marile lui calităţi şi defecte modul de a şuta peste poarta goală după ce i-a driblat pe toţi. Īn loc să-l lase īn colecţia debuturilor de aur mīnjite cu magiun, Daniel Bănulescu s-a apucat să-l mai scrie īncă o dată, să-l īnghesuie īntr-un ciclu artificial din care a scris volumele unu şi trei. Pe līngă a fi neuzitată, ideea de a rescrie un roman, bun sau rău, este păguboasă. Mai ales faţă de mobilitatea şi fantezia autorului, acest procedeu e perdant. La nivelul acţiunii şi al naraţiunii, Daniel Bănulescu īşi propune probabil să le ridice complexitatea şi, de fapt, le īncīlceşte. Apariţia personajului Daniel, scriitor, īn conflictul dintre N. Ceauşescu şi genialul spărgător Iarba Fiarelor, care-şi propune să-l ucidă pe dictator īn 1987, e parazitară, nemotivată. Lasă că nici intenţia de asasinat nu e susţinută de nimic. Această tramă subţire e īntinsă pīnă īn romanul „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, de parcă ar avea cine ştie ce suculenţă.


Figurile tiranului şi inamicului său sīnt pitoreşti, ingenioase, măcar că Nea Nicu nu are nimic verosimil, e o construcţie a fantasticului. Specularea temei „Ceauşescu”  īn cheie fantastică nu e nici ea o idee bună. Īntīi că subiectul e totuşi perimat azi, apoi pentru că nu e tocmai pretabil la glume. Ceea ce rămīne este formidabilul stil al prozatorului, modul strălucit de a găsi nişte sintagme care uluiesc publicul, acesta ajungīnd să facă abstracţie de miza „meciului”, a cărui desfăşurare este de altfel greu de urmărit din cauza păcatelor de construcţie. Daniel Bănulescu refuză o minimală construcţie romanelor sale, deşi mimează tocmai o elaborare complexă, piramidală etc. Īn fapt, el nu sesizează uriaşa lor prolixitate. Probă irefutabilă: titlul īnsuşi.            


Dar ce frumos scrie: „O partidă de table, jucată de Iarba Fiarelor, dura două zile deoarece o juca cu Natura. Dădea o dată cu zarurile pentru el. O a doua oară, le zvārlea īn perete, pentru a constata cum le-a zvārlit Natura. Muta el pulurile pentru ea. Că şi aia, cānd o fi ca el să se īmpută, o să-i sugă, ca şi cu paiul, carnea de pe oase”. Iarba Fiarelor se roagă astfel: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că măcar Tu nu Te temi de Securitate. Şi că eşti singurul despre care ştim că nu ne toarnă la ea”. O tipă e „necivilizat de senzual㔠şi soseşte astfel: „Venise. Venea. Ca şi cum un duh tīra către tine o subīnţeleasă, lascivă, saltea”. Bătut la Secu, „şase luni a domnit peste patul la care soseau să-l viziteze cīte doi pumni de pastile”.  Un deţinut face, numai cu tălpi de cauciuc şi flecuri, o colecţie de falsuri, „lăbărţīnd pīnă şi semnătura lui Burebista pe o foaie de liberare”. 


La fiecare pagină, cu un ochi rīdeam de hazul şi ingeniozitatea sintagmelor potrivite de autor, cu unul plīngeam văzīnd pe ce-şi risipeşte imensul talent.


 


Stelian Tăbăraş, Zile de retrăit,


Editura Paralela 45, memorii


 


Un moment foarte trist al anului 2009 a fost pentru scritori despărţirea de blīndul şi stenicul lor confrate Stelian Tăbăraş. Volumul său de amintiri, mult timp pregătit de autor, a apărut postum. Este o carte frumoasă, scrisă cu verva obişnuită a lui Stelian Tăbăraş, cu erudiţie neostentativă şi cu umor. Din cīte a trăit, scriitorul alege şi relatează cronologic, īn capitole scurte, lipsite de titluri, doar īntīmplări şi īntīlniri semnificative pentru el şi care pot deveni ca atare pentru un cititor. Fapte memorabile autorul a văzut destule, mai ales ca redactor la Televiziune şi apoi īn calitate de călător prin Europa. Partea ultimă a cărţii combină memoriile cu un fel de jurnal de călătorie nesistematic, dar cu atīt mai savuros. Capitolul final este o meditaţie foarte interesantă pe tema cărţii şi mai ales a dispariţiei acestui obiect. Īn curīnd, spunea cu dreptate Stelian Tăbăraş, īnainte ca volumele să fie īnlocuite de cărţi electronice, vor dispărea manuscrisele: reconstituirea etapelor scrierii unei cărţi devine imposibilă din cauza computerului. Din nefericire pentru  autor şi din fericire pentru cititori, electronică sau pe hīrtie, o carte durează cu mult mai mult decīt cel care a scris-o. Uneori, ca īn cazul regretatului Stelian Tăbăraş, ea īşi īncepe destinul după ce scriitorul l-a īncheiat pe al său.


 


Theodor Vārgolici, Mărturii literare,


Editura MNLR, memorii


 


Mărturisirile istoricului literar, criticului, dar şi poetului (la īnceputurile sale literare) Theodor Vārgolici vin tīrziu, cīnd autorul a intrat īn al nouălea deceniu al vieţii, şi sīnt extrem de succinte, zgīrcite chiar cu cititorul. Cauza este modestia memorialistului care se teme tot timpul - o spune mereu – că va fi judecat ca un orgolios care evocă mari figuri ca să se pună īntr-o lumină avantajoasă. Acest scrupul extrem reduce numărul de pagini şi e păcat, căci sīnt pline de savoare şi informaţii interesante. De multe ori, din motivul menţionat, autorul se retrage, lăsīnd locul unor scrisori adresate lui de personalităţile evocate. Nici aşa nu e rău, deşi darul de portretist al lui Theodor Vārgolici l-ar īndreptăţi să īşi spună mai des cuvīntul. Īntr-adevăr, istoricul alege pentru amitirile lui forma unor portrete bine conturate ale personalităţilor care i-au jalonat existenţa şi, astfel, implicit, prin descrierea relaţiei cu autorul,  aflăm aproape totul despre acest excesiv de modest truditor, la propriu, īn vastele biblioteci. Zece figuri, dintre care opt romāni şi doi italieni, sīnt vrednici să dea titluri celor zece capitole ale mărturiilor literare (şi nu numai) scrise de Teodor Vārgolici: G. Călinescu, Perpessicius, Gala Galac­tion, Ovidiu Papadima, Tudor Vianu, I.M. Raşcu, Ioana Postelnicu, Marin Sorescu, Mariano Baffi şi Paolo Sol­dati. Toate aceste capitole sīnt interesante, dar īn special cele consacrate lui G. Călinescu şi Tudor Vianu, pe care Theodor Vārgolici īi absolvă argumentat de acuzaţiile de „colaboraţionism”, arătīnd adevărata natură a „compromisului” lor. L-am cunoscut mai bine pe Theodor Vārgolici cu prilejul unui juriu din care facem parte īmpreună īn fiecare an, cel al concursului ce poartă numele lui D. Bolintineanu şi care nu putea avea alt preşedinte decīt istoricul şi exegetul acestui poet romantic. L-am admirat pe istoricul literar, de o exigenţă şi conştiinciozitate fără egal, de o perfectă probitate, civilitate şi rigoare, nelipsite de o undă de umor. Nu am ştiut īnsă, pīnă la aceste mărturii, că Theodor Vārgolici este şi un condei sprinţar şi un excelent portretist.


 


Florea Turiac, Neuronii somnambuli,


Editura Bibliotheca, poezie


 


Dintre „sutele de catarge” lirice care-mi trec pe sub ochi, volumul tīrgovişteanului Florea Turiac, om cu vreo zece volume publicate, dintre care cinci premiate, ultimele trei de Societatea Scriitorilor Tīrgovişteni, mi-a atras atenţia prin titlu. Iată, mi-am zis, la nici o sută de kilometri de Capitala ţării (şi a literaturii), scrie constant şi e premiat cu furie un poet despre care nu publicul mai larg, ci chiar confraţii lui nu ştiu mai nimic. Şi ce titlu! Neuronii somnambuli! Adică, mi-am zis, moromeţian, ocupaţiunea mintală a poetului (şi care nu poate fi decīt poezia) se realizează īn condiţii de inconştienţă, neuronii săi funcţionează - şi se plimbă eventual pe streaşină - fără a mai şti, ulterior, nimic din ce-au produs. Cartea are şi un moto incitant: „Pentru un orb toate culorile sīnt la fel”. Aşa ar fi zis Erasmus (n-am verificat), dar cugetarea ar putea face pereche cu cea atribuită lui Mao Tzedun: „Nu poţi urca pe o scară fără trepte”. Trecīnd peste copertă şi pagina de gardă, poezia lui Florea Turiac, acum sexagenar (născut īn 1943), se īmpărtăşeşte cu prefaţa lui George Toma Veseliu (sic!) care, de la īnălţimea notorietăţii sale, face un efort exegetic de opt pagini vorbind despre „noua hlamidă poetic㔠a autorului cu „umerii gīrboviţi de idiosincrazia fraternă a confraţilor”. Prefaţatorul crede c㠄postmodernismul ca atitudine pune semnul egalităţii īntre modern şi tematica cosmică”! Ba şi „īntre angoasele subconştientului şi zborul Pegasului”. Acestor aserţiuni stupefiante, G.T.V. nu le găseşte nicio relaţie cu textele lui Turiac, le spune iacă-aşa! Pentru că, oricum, Florea Turiac are o lir㠄īncredinţată de Divinitate”. Din păcate, această liră i-a fost īncredinţată la spartul tīrgului Genezei, cīnd īn magazia Creatorului rămăseseră doar rebuturi. De altfel, Florea Turiac īşi recunoaşte senin condiţia patrupedă: „mă găsesc cal păscīnd diamante de iarbă stelară”. Starea cabalină nu este una de graţie, a turfului, poetul fiind folosit pentru povară: „sunt īnhămat la căruţa īncărcată cu versuri lipicioase”. Da, versurile lui Florea Turiac sīnt lipicioase, chiar cleioase pe-alocuri, ceea ce īnseamnă că Societatea Scriitorilor Tīrgovişteni trebuie să-i pregătească o nouă diplomă. Sau, mai bine, cīte una pentru fiecare dintre „neuronii somnambuli”. Or fi mulţi?


 


Geo Călugăru, Toma Caragiu magicianul,


Editura Coresi


 

De la virgula care lipseşte īn titlu şi de la dezacorduri pīnă la stīlcirea unor nume proprii binecunoscute, precum al lui Horaţiu Mălăele, grafiat Mălăiele (sic!), volumul lui Geo Călugăru irită. Intenţia pioasă de a evoca figura unui actor marcant eşuează din cauza unui autor lipsit de cunoştinţe şi de o minimă rigoare. Sursele sīnt indicate īn text sau nu sīnt indicate, pīnă şi fragmentele din scheciuri (oare de ce aduse īn pagini şi, dacă da, de ce nu integral īntr-o anexă?) sīnt pline de greşeli, de ghilimele lipsă ori care se īnchid  fără să se deschidă şi invers etc. Cartea este o compilaţie care nu-i doar fără valoare, este şi derutantă pentru cineva care chiar ar vrea să se documenteze. Fragmente de interviuri (luate de unde?, putem credita sursa?) sīnt colate cu encomioane şi chiar poezele ale autorului! Referinţele critice despre autor (care nu-l recomandă ca specialist īn teatru!) apar… puse la rīnd cu capitolele cărţii, unele dintre acestea de numai zece rīnduri. Geo Călugăru pur şi simplu nu ştie să facă lucrul de care s-a apucat cu inconştienţă şi suficienţă. Se face de rīs şi maculează figura lui Toma Caragiu cu incompetenţa lui. Noroc că, la tirajul secret al cărţilor de azi, această ruşine editorială nu va ajunge să enerveze mai multă lume. Mie mi-a dat-o autorul, dar, deşi e un tip simpatic, nu pot să-i trec cu vederea modul vinovat īn care a tratat un subiect demn de atenţie şi respect.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul