Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

...Un mecanism cu două viteze simultane

        Gabriel Chifu

 Viaţa literară de la noi seamănă cu un mecanism bizar care se deplasează cu două viteze īn acelaşi timp. Centrul şi provincia. Sau, mai precis, ordinea de valori a centrului şi, pe de altă parte, ordinea de valori a diverselor provincii.


La o privire grăbită apare riscul unei confuzii pe care ţin s-o reliefez pentru a īncerca s-o īnlătur: centru nu are neapărat o conotaţie geografică, prin centru nu īnţeleg strict capitala, centru īn accepţiunea de aici cuprinde toate zonele care ascultă de reperele valorice adevărate, cum ar fi criticii de autoritate, revistele şi editurile care contează, premiile literare īn stare să impună un nume etc. Iar provincie īnseamnă toate manifestările literare care se menţin fără speranţă īn marginalitate şi derizoriu. Drept care centru putem īntālni peste tot īn ţară şi provincie – la fel. Aşadar, aducem īn discuţie centrul şi provincia din literatură care uneori coincid, alteori nu coincid cu centrul şi provincia din geografie. Deşi mulţi operează cu această echivalare pripită, a locui īn provincie este totuna cu a fi scriitor provincial /de māna a doua şi, pedalānd pe ea, pun ştampile de care cu greu se poate scăpa.  


Sunt, īndrăznesc să spun, un veteran al ambelor medii şi naveta fizică īntre cele două universuri īmi creează avantajul de a le cunoaşte īndeaproape, din trăite, din păţite, nu din auzite, de a şti cum se văd unii prin ochii celorlalţi şi invers.


Mi-e atāt de familiară, de pildă, atitudinea celor aparţinători centrului faţă de provinciali: privirea de sus, neīncrederea (transformată nu rareori īn aroganţă) că, literar, ceva īntr-adevăr serios poate apărea acolo, īn afara cercului lor de influenţă, convingerea lor (care se străvede chiar şi cānd este mascată sub o pojghiţă de politeţe ori de farmec intelectual) că ei fac şi desfac totul, iar cei de acolo sunt nişte bieţi naivi, nişte zăpăciţi care aleargă singuri, īn afara pistei, īn afara stadionului, nimeni nu-i ia īn seamă, nimeni nu le īnregistrează rezultatele, nimeni nu le omologhează eventualele recorduri.


După cum īmi sunt familiare şi obiceiurile, metehnele provinciei: felul cum maimuţăresc cei de acolo şi compromit ideile mari (orice reuniune de cartier devine din perspectiva lor „festival internaţional”, ei īnfiinţeaz㠄universităţi”, „institute” şi īmpart titulaturi strivitoare, ei se gonflează, īşi ridică singuri statui, decernează lejer o grindină de premii care să le certifice genialitatea), felul cum simulează ei limbajul critic neologistic, ca şi limbajul poeziei, īntr-un vertige verbal care te lasă perplex, felul cum povestesc ei despre „conspiraţiile” menite să le blocheze meritata ascensiune, felul cum īntorc ei spatele ierarhiilor literare autentice dacă sunt refuzaţi de aceste ierarhii şi, īntr-un autism desăvārşit, instituie propria ordine total desprinsă de realitate, propria lume falsă, răsturnată etc., etc.


Evident, această desincronizare, această dublă măsură, această deplasare a mecanismului literaturii cu două viteze deodată creează nelinişte şi schizofrenii. Dar nepotrivirea dintre centru şi provincie nu este singura sursă de tensiune. Sunt şi altele, de neignorat. Exemplu – diferenţa/diferendele dintre tineri şi bătrāni, dintre modul cum concep literatura generaţiile consacrate (expirate?...) şi modul cum o văd noii veniţi, care au tendinţa să īnceapă numărătoarea, calendarul de la ei şi care īmpart note, sentinţe cu o nonşalanţă invers proporţională cu opera personală. Despre aceasta, un accent, altă dată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul