Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

...Un mecanism cu două viteze simultane

        Gabriel Chifu

 Viaţa literară de la noi seamănă cu un mecanism bizar care se deplasează cu două viteze în acelaşi timp. Centrul şi provincia. Sau, mai precis, ordinea de valori a centrului şi, pe de altă parte, ordinea de valori a diverselor provincii.


La o privire grăbită apare riscul unei confuzii pe care ţin s-o reliefez pentru a încerca s-o înlătur: centru nu are neapărat o conotaţie geografică, prin centru nu înţeleg strict capitala, centru în accepţiunea de aici cuprinde toate zonele care ascultă de reperele valorice adevărate, cum ar fi criticii de autoritate, revistele şi editurile care contează, premiile literare în stare să impună un nume etc. Iar provincie înseamnă toate manifestările literare care se menţin fără speranţă în marginalitate şi derizoriu. Drept care centru putem întâlni peste tot în ţară şi provincie – la fel. Aşadar, aducem în discuţie centrul şi provincia din literatură care uneori coincid, alteori nu coincid cu centrul şi provincia din geografie. Deşi mulţi operează cu această echivalare pripită, a locui în provincie este totuna cu a fi scriitor provincial /de mâna a doua şi, pedalând pe ea, pun ştampile de care cu greu se poate scăpa.  


Sunt, îndrăznesc să spun, un veteran al ambelor medii şi naveta fizică între cele două universuri îmi creează avantajul de a le cunoaşte îndeaproape, din trăite, din păţite, nu din auzite, de a şti cum se văd unii prin ochii celorlalţi şi invers.


Mi-e atât de familiară, de pildă, atitudinea celor aparţinători centrului faţă de provinciali: privirea de sus, neîncrederea (transformată nu rareori în aroganţă) că, literar, ceva într-adevăr serios poate apărea acolo, în afara cercului lor de influenţă, convingerea lor (care se străvede chiar şi când este mascată sub o pojghiţă de politeţe ori de farmec intelectual) că ei fac şi desfac totul, iar cei de acolo sunt nişte bieţi naivi, nişte zăpăciţi care aleargă singuri, în afara pistei, în afara stadionului, nimeni nu-i ia în seamă, nimeni nu le înregistrează rezultatele, nimeni nu le omologhează eventualele recorduri.


După cum îmi sunt familiare şi obiceiurile, metehnele provinciei: felul cum maimuţăresc cei de acolo şi compromit ideile mari (orice reuniune de cartier devine din perspectiva lor „festival internaţional”, ei înfiinţează „universităţi”, „institute” şi împart titulaturi strivitoare, ei se gonflează, îşi ridică singuri statui, decernează lejer o grindină de premii care să le certifice genialitatea), felul cum simulează ei limbajul critic neologistic, ca şi limbajul poeziei, într-un vertige verbal care te lasă perplex, felul cum povestesc ei despre „conspiraţiile” menite să le blocheze meritata ascensiune, felul cum întorc ei spatele ierarhiilor literare autentice dacă sunt refuzaţi de aceste ierarhii şi, într-un autism desăvârşit, instituie propria ordine total desprinsă de realitate, propria lume falsă, răsturnată etc., etc.


Evident, această desincronizare, această dublă măsură, această deplasare a mecanismului literaturii cu două viteze deodată creează nelinişte şi schizofrenii. Dar nepotrivirea dintre centru şi provincie nu este singura sursă de tensiune. Sunt şi altele, de neignorat. Exemplu – diferenţa/diferendele dintre tineri şi bătrâni, dintre modul cum concep literatura generaţiile consacrate (expirate?...) şi modul cum o văd noii veniţi, care au tendinţa să înceapă numărătoarea, calendarul de la ei şi care împart note, sentinţe cu o nonşalanţă invers proporţională cu opera personală. Despre aceasta, un accent, altă dată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul