Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Să nu-mi trimiţi depărtări, Magdalena!

        Viorel Mirea

 


 


MADAMICĂ


 


Şi chiar sunt tu,


în plânsul care-s eu


uitat pe-un mal


de Bunul Dumnezeu,


pe unde, vai, lunatic îţi petreci


prea tristul fin


al cărnii tale reci!


 


Dar sunt chiar tu,


şi vai, şi fără rost -


cum coapsa ta


din carnea mea a fost,


şi rău ai stat în mine,


şi aşa 


chiar gura-ţi dulce


ţi-e din coasta mea!


 


Eu nu sunt decât umbra ta,


pe dos,


ce mi-este carne, şi îmi e folos


şi ca să fii, te-am aşteptat sălciu


cu mult de dinaintea mea


să fiu.


 


Şi-acum că eşti,


de ce o trebui,


femeie,


tu lunatică să-mi fii?


Şi parcă vreau,


deşi nu mai e loc


ca iar în coasta mea


să te întorc!


 


Dar tu din inimă-mi nu mai cobori


trăieşti acolo,


şi mă mult omori,


şi stau pe-un mal,


uitându-mă-n pământ


la umbra ta trecând,


şi care sânt…!


 


 


FRUCTELE PARADISULUI


 


Noi ne-am născut iubito din păcat,


din apele desfrâului divin,


am stat pe-un mal şi ne-am uscat puţin


şi iar de dragoste ne-am apucat.


 


 Plângea prin cer un Dumnezeu rugat


de frica viitorului declin –


mi-a lunecat pe faţă moartea lin


când neagră coapsa ta s-a luminat!


 


Un plin surâsul tău cu poame ram -


În ele viermii îndurării mor -


Şi-am înnoptat în trupul tău, uşor


 


O, de-am mai fi atâta cât eram!


Când nu-i fusese lumii sacru plâns


Doar jarul cărnii tale. De ajuns…


 


 


LITANIE


 


Mai pune Doamne noaptea de la cap


Când bucuros o ai zidit pe ea


Din mohorâta vieţii mele stea


Cât nu mai pot în lucruri să încap.


 


Iar pielea, tu, din mângâieri i-o face


de cum plutea uşoară pe la geam –


plângeam şi însuşi plânsul mi-l plângeam


că stinsă carnea vieţii mele zace.


 


Şi pune noaptea, Doamne, de la cap -


Flămând să ne iubim sub cele astre


Că trece stinsă carnea vieţii noastre


De nici în moarte nu mai pot să-ncap!


 


 


MERSUL PE APE


 


Cânta el din solzul de peşte


sfinxul prezenţei ochiului ei,


apropie-te, coacere către fruct, zicea ea,


prinde-mi inima în undiţa de absint,


pescuieşte-mă!


 


Ah, Magdalenă şi tu repede frică


brusc îmi albise africa părului


meu de nimică!


 


Şi el aşa de mult a vâslit


că trupul său se făcea sare


prin care piciorul ei mângâia apa


şi toată moartea de pe-ntinsul de secul


în ochiul lui se culca.


 


 


AMINTIREA LUI SIMION


 


Ce vânt sălbatec coama îi era


cea fluturând rapace peste guri


uitată-n gând ca recele sub seară


pierdută-n noi ca urletu-n păduri.


 


De vânt sălbatec era carnea sa


mutată-n gust precum în sânge vinul


ce caravane-au stat a o căra


încât nici caii nu-i simţeau suspinul.


 


Din must domestic carnea ei a fost


turnată lent de preoţi în potire,


ce stare-o învăţase pe de rost


cum îl învaţă freamătul pe mire?


 


Şi-i mai era chiar bruscul sân o fiară


iar fiarei aruncat i-am fost de viu,


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul